estoy muriendo
mujeres después de mí
son piedras

estoy muriendo
mujeres son eschaleras
piedras son pasos

estoy muriendo
bajo las eschaleras
subo los pasos

mueren pasos
mueren eschaleras

O singură idee le mai rămase oamenilor. Una care să nu fie a morților, ci a lor. Fără să poată fi revendicată. Fără să fie impregnată cu mirodenii funerare.
nu e mai bine așa?, întreabă Boaz. Câtă vreme privește depărtarea, se scobește în nara stângă.
normal că e mai bine, își răspunde.
vezi, știam că, dacă așteptăm, în cele din urmă, va renunța la sclifoseală și va veni.
dam, acu trebuie doar să săpăm bine și s-o îngropăm. să fie a noastră.
s-o îngropăm? cum? abia am reușit să facem rost de ea, iar tu vrei s-o îngropăm? nu, refuz să fiu de acord.
marea trimite un val, prelungit până sub tălpile lui Boaz.
dacă o îngropăm, morții o vor zgâria, până când o vor face a lor. ori noi tocmai asta vrem să evităm. nu-i așa?
așa-i, însă unde o ascundem? unde o păstrăm?, întreabă Boaz sărind când pe un picior, când pe celălalt din pricina fierbintelui nisip.
știu eu o găoace în care s-ar putea cuibări. acolo ar putea fi ocrotită de moarte. că orice este e al ei, în cele din urmă. nașterea oricărui prunc pentru ea nu-i o sfidare, cât o provocare prin care ajunge să se joace ea cu ea.
o vom proteja de orice urmă de moarte, adaugă Boaz încălțând perechea de bocanci muștarii, la care ajunse în sfârșit. Auzi, dar unde e găoacea? în cântatul cocoșului? în visul câinilor? unde poate fi ea ferită de moarte? (nedumerit) ieri am încercat s-o ascund în pancreas. Însă moartea, ciugulind panceasul, o descoperise. mai-mai c-o murea dacă nu eram atent. (revoltat brusc) și tu stăteai tăcut și priveai cum ne moare, fără să schelălăi nițel ori să îndruji un sunet care să-mi atragă atenția că suntem pe cale să ne prăpădim. (disperat) și ce ne făceam dacă murea?

marea devine înspumată.
liniștește-te. tocmai ți-ai luat vaccinul.
dacă muream, acu nu-mi mai aduceai aminte de vaccin. nu-mi mai puteai aduce aminte de nimic. încât muream și deveneam un glob de beton al nimănui și al tuturor, însă etern al morții. (începe să pășească, ridicând umerii ostentativ) numai tu știi cât detest moartea. e la fiecare colț. mă pândește din toate privirile, din toate unghiurile. până și-n golul potcoavei de cal și-a făcut culcuș. În golul păpădiilor, în ugerele vacilor, între coarnele țapilor. în pubele de gunoi. în cârpitura șosetelor. în antricotul de porc. până și în tine s-a cuibărit moartea.
marea trimite un val violent
și în tine văd cuibărită moartea. de aceea n-am încredere în tine. tu n-ai s-o ascunzi bine. vrei doar s-o tupilești, apoi să te tupilești la rându-ți, ca s-o înfuleci canibalistic.
nervos, Boaz se împiedică. cade pe mâna dreaptă, fracturându-și umărul. șiroaie de sânge cad pe nisip din fractura deschisă. marea agitată, încearcă să spele petele, însă devine instant purpurie. ridicându-se, de parcă nimic nu s-ar fi petrecut, Boaz continuă să pășească nestingherit și nederanjat de brațul drept, ce i zbate în toate direcțiile.
nu avem încredere. de aceea moartea deconspiră tot. dacă tu te-ai încrede în mie și eu m-aș încrede în tine, am birui înaintea morții. am face o sferă goală în interior, ce-i drept, în care am putea-o ascunde liniștiți.
nu-ți dai seama că din moment ce moartea e în mine, și moartea e în tine, noi am crea o sferă a morții care ar ajunge s-o devoreze pe ea, de vreme ce ne-ar termina de devorat?
ar fi protejată. doar ea e imună la moarte. am muri doar noi, însă ea ar continua să fie.
Boaz cade și-și fracturează șoldul drept. sângele îi sare din trup, colorând purpuriu cerul.
n-ar mai fi nici ea, pt că n-ar mai avea cine s-o conștientizeze.
cine s-o închipuie, vrei să spui.
da, cine s-o închipuie.
din buricul lui Boaz țâșnește un cordon lung, ce se îndreaptă înspre el.
nu mă privi cu ochiul tău gol. nu mă mai închipui. haide să murim și basta.
mâna și piciorul din partea stângă a trupului se fracturează. sângele scurs din trupul lui Boaz, pigmentează purpuriu nisipul. cordonul se lipește de creierul lui precum o ventuză.


ai uitat bocancii!

Abia te văd. (tuse groasă) tu vezi ceva?
te văd și te aud de undeva departe.
și cum arăt? eu nu văd. cum sunt? (disperat) cum sunt? (urlă) cum sunt?
ești negru. negru ca nopțile în care luna lipsește.
dar stele? stele n-am?
stele n-ai. un singur punct scânteietor
și ce face punctul acela?
nimic. stă!
cum stă?
stă fix.
(șoptește) deci, nu se mișcă.

tăcere
de ce nuanță mi-e negrul?
(bufnitură puternică)
(enervat) ai putea să-ți ții fliscul, măcar un moment? să taci cât o scânteie?
tăcere
(se aude un plâns gutural)
ce faci?
plâng!
de ce plângi?
arăt rău?
ca un bivol negru.
tăcere
(plescăit)
mă minți! n-am gust negru...
poate ești doar bivol... (râs încet) de când negrul are gust? se vede că întunericul nu-ți prea face bine. mai lipsește să-mi spui că lumina are gust de jeleu. cum poate negrul să aibă gust?
are!
a ce?
a gol. (tăcere) când vezi cât sunt de negru, nu mă vezi gol?
nu!
n-ai impresia c-ai putea intra în mine?
nu!
(tăcere) și nici n-aș vrea!
păcat.
și păcatul e negru. și-n păcat poți intra. și-n mine.
nu! nici cu păcatul, nici cu tine.
păcat!
de ce nu intri tu în mine?
nu!
nu?
nu!
(sunet de patent căzut) ar fi mai ușor.
eu sunt prea mare. (tăcere) sunt prea gol. mai auzi?
puțin. ești îndepărtat. nici n-ai putea intra în mine. întunericul niciodată nu intră în lumină. niciodată! (revoltat) niciodată! (trosnitură)
deci, trebuie să facem ceva.
cu desăvârșire trebuie să facem ceva.
nu se poate altfel!
(nervos) tu trebuie să intri în mine. tu! e inuman să fiu eu cel nevoit să mă mișc.
nimic nu e inuman, totul e uman! vederea, nevederea, auzul, neauzul, gura... și negura...
nu. nu. eu sunt gol. eu sunt inuman.
dar admiți că mă auzi.
nu. nu admit! mi te închipui. atât!
închipuirea e mai umană decât șlapii tăi cu găurele!
nu! închipuirea e goală ca... (cineva care scuipă) nu mai știu. n-am văzut de mult. am uitat lucrurile. am uitat, pentru că sunt inuman! (plâns)
draci, ești mai uman decât îți poți închipui!
(apatic) nu, sunt gol. sunt doar întuneric.
dar admiți că vorbești.
poate doar îmi închipui. nu vezi că e ceață până la dumnezeu?
(plâns)
ce faci?
plâng!
de ce?
am o slăbiciune.
îmi faci poftă!
(cască) vreau să dorm.acum.
bine.
să nu mă învelești cu pătura aia neagră. mă faci să mi te închipui. mă faci să-mi fie frică.îmi amintești de mama (tuse gravă)
stinge-te acum.


autopsistul lasă din mână bisturiul. vrea să apuce ciocănelul metalic, însă capătul lui gros cade pe gresie. se apleacă după el, ușor iritat de situație.
oricum e ceață până la dumnezeu

bunica desfacă porumb în covata roşie
mănâncă! e fiert?
e bine pătruns, deşi mă scârbeşte pieliţa asta de maţ
cu mâini mari apucă ştiuleţii de pe care smulge boabele
ele cad în surdină, izbindu-se de pereţii covăţii
Bueh, eu nu pot mânca pieliţa asta! Mă îngreţoşează până la ultima măruntaie
Ehe, dacă prindeai vremea noastră, mâncai şi părul ars al porcului!, zice privindu-mă
Aruncă cu coceanul în pisica flămândă şi dungată.
Nici măcar ea nu poate mânca pieliţa asta, zic
Să nu crezi. Stomacul lor ar digera până şi omul. deadeadea! Asta mi se trage din cauza cărţilor, pe care le citeşti. Prea multe! Ce-i aia să citeşti?
Nu-i minic, zic apucând un colţ de pâine aburind. Ce ştii tu?
se opreşte din desfăcat pentru o clipă. Nimic, asta urma să spui, nu?
Nu chiar, zic moflăind. Dar să ştii că pieliţa asta tot dezgustătoare e
Păstreaz-o pentru mine, atunci. Se reapucă de lucru, după ce asvârle cu coceanul în pisica dungată. Tu crezi că în cărţi se afirmă adevăruri? Numai prostii. Ăştia care scriu îţi împuie capul cu porcării, apoi îşi pun rafta la jăb, şi duşi sunt. Se spală pe mâini, zice ridicând tonul.
Nu-i chiar aşa! Unii chiar sunt înţelepţi, zic punând capul în pământ.
Pe dracu, ptiu. Aş vrea eu să am un scriitor dintr-acela în faţa ochilor. Să vezi ce şmotruială îi trag, de uită şi ziua înţeleaptă în care l-a trântit mă-sa în lume!
Hahahah, aş vrea s-o văd şi pe asta! Să văd cum inviţi tu un scriitor la cafea şi cum îi pui laţul de gât, ca să-l poţi şmotrui, după cum zici.
Boabele cad din ce în ce mai apăsat
Se opreşte ca să ia un alt ştiulete din sac. Mâna albă iese de sub mâneca groasă a bluzei. Se vede urma unei tăieturi. Da’ cin’ dracu a zis că-l invit la cafea? ptiu, satană, zice către pisică. Pun mâna pe el şi-i fac de petrecanie. Nu mă complic eu cu laţuri, cu cafele sau ştiu io. Vezi, acelea sunt mişcări de prin cărţi. Mă priveşte fix. Eu zic să le dai drecu, unde li-i locul, şi să te apuci de trebi mai serioase. Că cititul, vânare de vânt! Se apucă să desfece.
Abia mă aud de boabele ce se izbesc în covată
Ei, nu-i chiar aşa. A citi înseamnă a cunoaşte şi alte tipuri de pomi, de frunze, de grăunţe. Tipuri care cresc în mintea scriitorului. Tipuri de care te îndrăgosteşti şi, pe vecie, rămâi fascinat. Asta e. Că poţi gusta închipuit din pomul descris de mine, însă nu-l poţi avea, nu-l poţi tu curăţa de viermi şi nu-i poţi tu număra frunzele care cad
Se opreşte brusc, uitându-se în covată. Pi, atunci la ce hasnă să mai guşti? De ce să-ţi chinui pofta, dacă mărul cela nu poate fi digerat cu stomacul tău? E mai bine când mănânci. Măcar ai motiv să-ţi pui rectul în funcţiune, zice rânjind
Apucând un cuţit lat, dar să ştii că şi cu creierul se poate mânca. Chiar şi rectul poate fi pus la treabă! Că grăunţele închipuite de-un scriitor se pot consuma cu stomacul creierului
Nah, pân’ aci! Deja o iei pe cărări. mUnde s-a mai pomenit un creier cu stomac? Scriitorii ăştia, zice asudând, ar trebui topiţi şi făcuţi sopon. Că dacă nu era virusul ăsta de ficţionalitate, sigur Eva nu-şi închipuia că muşcă oarişce în loc de măr
Păi, asta de unde o mai ştii? zic tăindu-mă la încheietura mâinii stângi.
De unde? De unde? Din cărţile cetite de tine, de unde altundeva? Crezi că-mi trec eu viaţa şezând pup şi cetind, fără să ies să fac treabă? Fără să-mi umplu plămânele cu miros proaspăt de defecaţie? Ascultă, zice împingând sacul cu stiuleţi dinaintea picioarelor. Unde nu miroase a rahat, acolo nu este viaţă!
Zic, aşteptând sângele să-mi ţăşnească din venă, adică în literatură nu miroase a rahat?
Evident că nu, zice ameninţându-mă cu ştiuletele! Dar ai dreptate, nici eu n-aş mânca pieliţa aceea, zice continuând desfăcatul.
…şi nici pisica, zic, apucându-mă şi eu de desfăcat

ei celebrează viaţa
frământând pământul cu tălpile
părul capului pubisului si subţiorilor le este zburlit
si umed
sudori le curg pe coaste în jos de-a valma
pe coapse şi gambe arcuite
ei celebrează viaţa
tăbăcind pământul cu umezeala părului
sudoarea pielii
când dumnezeu e deranjat îi prinde de păr
şi celebrează viaţa
el suflă peste sudorile lor un tiv
de obicei nu-i place umezeala
de mic îi este frică să nu intre la apă
în fiecare zi probează chiloţii divini
din pielea capului pubisului şi subţiorilor zburlită
şi umedă
cu tălpile frământând pământul
ei celebrează viaţa

te temi să faci dragoste cu mine
să nu rămâi în sexul ud şi scobit
cu care să mesteci draperia roşie
a mamei
te temi să faci dragoste cu mine
să nu mă înghiţi de plăcere
să nu mă faci vreun făt de-al tău
când coarne am de ţap
şi nuci pe şira de spinare
te temi să faci dragoste cu mine
de parcă ţi-aş ieşi dintre cărnuri
de parcă te-aş dinamita
de parcă n-aş deveni draperia roşie
a mamei
rânjesc cu gura spartă
scobită şi udă
şi uit
mă tem
mă tem să fac dragoste eu cu mine

mâine am să te omor între vele
am să-mi scurtez din vene ca să fiu femeie
ca să cunosc cum să clădesc din tine un templu
ca să mă ştiu ruga la căpătâiul tău de doc apoi
vin odată cu sfârşitul lumii
să nu te doară mâine că mă sărbătoreşti
să nu simţi cum din tălpi încep să rod
să mă întâlnesc cu tine la jumătate de mers
cu părul negru şi haine de pământ cu mâneci de limbă
şi poate chiar de aceea nu ştiu să vorbesc
poate chiar de aceea au să-mi crească vele
poate chiar de aceea am să te omor mâine
pentru că sunt deja un templu

în închipuirea mea baloţi de cearşafuri sunt
cu ele înfăşur fiecare femeie
asemeni unui pom devin
din care spânzurate se văd peruci de femeie
ca nişte maţe goale de ele însele
ca nişte oase
ca nişte tunuri
ca nişte sticle de lapte
trunchiul îmi este uns de saliva acestor femei
femei care plâng cu zaţ
ca nişte fierbătoare de cafea
grele cum numai mobila poate fi
pe ele nu le poate clinti vântul
de aceea rămân veşnic nemişcate
ca nişte gulere de soldaţi
ca nişte pivniţi
ca nişte ochi de mort
în fiecare dimineaţă le croiesc rochii
negre de lalele
negre de moarte
să poată defila cu mâinile în şolduri
ca nişte ceainice
din care să mă scurgă
în baloţi de cearşafuri
în închipuirea mea

te spânzur în ferestre de lemn de biserică
până ce pieptul ţi se umple cu coşuri
şi ei ţi se restrâng sub tălpi cu gurile întredeschise
cleios mă scurg prin corpul tău bubos
dintre coapsele cusute-n noduri de doc
în gura lor unde rugăciune sunt
şi ulei de pictură pentru icoane cu mandarini
în corpurile lor intru desculţ parşiv
cum numai cuminecătura o face
sunt unsuros că un nou-născut
cu suc sărat între articulaţii
nechez precum caii în faţa morţilor
şi văd cum te clatină vântul de spânzurată
te găuresc melcii nici ei nu suportă să stea în tine
eşti găunoasă precum cochiliile lor rămase înlăuntru
cu gurile lor oasele se devoră între ele
şi cad din tine prafuri măcinate
acoperiţi sunt cei ce te privesc
cum între lemne de fereastră
spânzurată în cuie rămâi
cleioasă cu cuiburi de melci

coridoare lungi şi vişiniii găzduiesc sandalele
din ele dacă le întorci cu gura-n jos se scurg zaruri
e nevoie să fii atent căci gura lor prinde cu vis
încorsetează în catifeaua lor vişinie
şi ca pentru un pântec îţi sunt smulse unghii
când m-am privit ultima oară
sânii îmi erau decupaţi şi umpluţi cu cartofi în coajă roşie
cu gura lor sandalele rădeau un cap şi-o barbă
bifurcată uniform sub nări
din mustaţă s-ar fi împletit o baretă de sanda
întrucât în mustaţă era găzduit visul bărbatului
m-am chircit pentru că ştiam că visele
îmi sunt lungi fire de păr crescute pe creier
ca sforile goase ale corăbiilor cu catarg


de când cu jumătatea corpului mă găsesc în latrina visului
miros urina şi fecalele de visător calc prin vomă vişinie
trebuie să fiu pedepsit
pentru că am îndrăznit să fac din vomă hartă
pentru c-am bifat pe hartă centre şi sinagogi
întoarse cu gura-n jos ca ceştile de cafea puse la uscat
mai trebuie să mi se scoată irişii şi inima pentru asta
am înţeles că are să-mi fie dor de menstra ei prelungită prin carne
dar că pe lângă traseele urmate de ea
vor creşte rădăcinile cartofilor
care mă vor găuri ca pe-o metropolă
coridoarele din mine vor fi tapetate
cusute în picturi cu vişini şi goluri de sanda

singur capul îmi devenise în două săptămâni putred
ca un măr aruncat sub tarabă şi uitat de vânzător
în latrină în locul unghiilor îmi crescuse o împietritură vânătă
sexul îmi era găurit şi pătruns de-un melc solzos
în vreme ce în nări am vată udată în ulei de vişin
de două ori pe zi la amiază şi dimineaţa
mi se dă foc
flacăra intră în mine
că dacă privesc prin sexul scobit de fecale
am senzaţia că în peşteră e prins un soare
doar culoarea ochilor îmi mai place
pentru că văd cu ei un fum albăstros
ca de zeamă de dud deşi
dacă privesc în jos îmi dau seama
cum zaruri ies
în vişini încălţaţi cu sandalele tale

aleargă tălpile pe coridoarele sandalelor
în urmă lasă herpes
copii îmbrăţişaţi cu guri înnegrite de urlete
mă urcă şi-şi golesc degetele de unghii în corpul meu
împletesc părul subraţului şi suie
de sus copiii îmbrăţişaţi sunt saci de făină
şi herpesul se vede lepră
mă văd drum pavat cu unghii

vacile pasc la distanţă egală între ele
au pete negroide pe trupuri
în care stau îngrămădite
sunt vaci ce pasc în trei membre
câte un membru le e pus după grumaz
căci îşi dau cu copita în dulii
când şed în câmpul ars de negru
devin morminte
şi numai vântul le clatină întregindu-se
nasc şi se deschid
vacile gândite negre
se udă
devin oglinde petele sunt corăbii de mâl
şi între coarne li se toarnă
o autostradă cu parapeţi tăioşi
din jugulare le tâşneşte atunci sifonul
găleţi

mi-am scos fotoliul în baltă
azi lumea s-a pus pe mâncat boabe
din hoitul Dumnezeului humă pentru îngropat cuvinte
şi asta se întâmplă de când cineva a deschis pântecul
din care s-au prelungit sârma ghimpată şi nările
de atunci sunt în fără sfârşit
şi îmblănit în sârme
până şi-n carne în loc de oase am reuşit să avem sârme
iar boabele se mănâncă zilnic
mi-am aşezat fotoliul în baltă
şi văd doar cum prin centrul oraşului
trenul vânăt încărcat cu boabe
alunecă pe sârma ghimpată
geamurile lui fără perdele
sunt identice cu nările
în ele aspiră lenjeriile de pat de pe balcoane
până şi stâlpii privesc cu ochiurile îndreptate în jos
creştetul cu care luxează bezna

m-am aşezat cu fotoliul în calea lui
sunt relaxat şi mă joc cu piciorul în baltă
el se aude huruind şi tranşând oraşul
mă scarpin cu degetele de sârmă în nări
şi mi-aduc aminte că anotimpul ăsta
plouă cu fulare însă
şi ele trăiesc cât o vedenie doar

strănut
sunt faţă în faţă cu mine şi-n fotoliu acum
iar din cuvinte au mai rămas doar două ghete de băiat

s-a deschis o nouă alimentară în subsolul locuinţei
am uitat să spun că sunt un bloc cu parter şi mansardă
roz că vineţiu nu aveau zugravii
mi-au pus la intrare doi bolţari
pali ca stacojiu nu ştiau face zugravii
administraţia a vrut să atârne de coridoarele mele
tablouri cu metode de contracepţie
eu voisem tablouri cu cozi de drapel
cu oameni urcaţi în dud
cu dudele crescute în gurile zugravilor
cum parterul era legat de mansardă
doar de schelele zugravilor digestia
îmi era văzută până şi de produsele de panificaţie
aveam coşmare nopţi la rând ori de câte ori
vedeam că din cuibul de viespe ies ochi 3D
deseori când covrigii scrâşneau în golul lor ochi de elefant
îşi scuipau sarea de pe ei
încercând să mă prindă într-un giulgiu sălciu
însă în fiecare dimineaţă mă trezesc ca fiind
un bloc cu parter şi mansardă
mă hrănesc cu seninţe de sub aripile păsărilor
storc norii de amurg şi beau vin-uri cu ruj
sudoarea mi se scurge şiroaie de pe schele
aşa se face că e plin de mirosuri
împrejurul taliei mele de bloc
zugravii sunt nevoiţi să treacă sudoarea
în cojile de sămânţă
noaptea am crampe semn că digestia îmi ia sfârşit
şi că în coridoare au crescut dudele din care ies duzi
şi schele din care se ivesc zugravii

rămas doar în parterul şi în mansarda
roz văd zugravii cum devin alimentară

inima are nesfârşite etaje împănate
fiecare etaj are câte două apartamente
ce se prelungesc în balcoane spaţioase
de unde se sinucide adesea
de unde se pliveşte sudoarea dimineţii
şi se strâng vineţii struguri
unde se fumează ţigări subţiri
cu fum ce se caţără până la melci
cât timp priveşti prin colţul ochiului
iubita postmodernă
trecută prin maşina de tocat carne
ai obiceiul de-a hrăni păsările subţiorului
cu unghiile ei albe decojite de deget
ca nişte firmituri de pâine
şi melcii
care trec pe sub fereastra balconului de inimă
înhămaţi la cohiliile lor elegant dungate
ţipetele ei sunt tăcute ca baloanele de săpun
concurează cu rotundul vineţiu al boabei de strugure
numai melcii aud plutirea
părul negru de cocoş de pe trup îi este scos şi aruncat în sus
pe partea superioară a inimii
numai melcii văd acel păr

încă stau în balcon deşi mi s-au răcit tălpile
melcii mă suie mă udă în saliva lor
strigătele se sparg de mine şi mă digeră
fumez

ca să mă plimb cu barca de sec 21

florile morţilor nu cresc
morţii au nervurile goale şi livezile pline cu popice
din gropile lor se înalţă doar morile de vânt
sub corolele din pântec de slujnică întors pe dos
regele şi regina joacă şah
pe pantalonii mei în carouri
regele şi regina nu au ochi au doar o pereche de pieliţe
cu care mută popicele în sus în jos
la fiecare sfârşit de partidă
regele se pierde în livada de popice
regina încalţă tocuri
şi se întinde pe carourile pantalonilor
tocurile ei îmi intră în cusătură regele se amuză
mă ciobesc între articulaţii mă sparg
îmbracată cu pantalonii mei în carouri
regina-şi desprinde părul
din velele morţilor cad picături de sânge menstrual

De dragoste cu timpul…

nu eşti tu femeia cu care voi cina timpul
urechile tale sunt două felii grose de lămâi
le ling când mi-e greaţă de fericire
ori nu încetez a-mi stoarce coşul din vârful nasului
pentru a picta răsărit
gândurile ţi se imprimă pe vârful meu de limbă
care le vorbeşte precum o lapoviţă de puroi

nu nu eşti tu iubita ce aleargă pe coastele mele
cu goana în vânt
ţesută greu precum o catedrală eşti
mă legi să şed în faţa timpului
el şade la fel de livid înaintea mea
şi-şi muşcă vulpav dintre coapse

te laşi străpunsă doar de el
îţi depărtezi picioarele numai în faţa lui
sexul tău a fost rebotezat cu zile ore şi secunde
sexul tău a devenit un ceasornic englez
şi-o cană de ceai negru cu lapte de timp

eu sunt o canapea barocă în trei tălpi

te joci prin părul meu cu degetele lungi ale Virginiei Woolf
îţi scrii textele pe firele mele subţiri de păr
încât la fiecare vârf ajunge să atârne
câte un volum cu textul tău
sunt atât de grele cuvintele scrise
încât îmi dezpieliţează capul
umerii pieptul coapsele şi gleznele
până ce rămân o ţesătură de oase
îmbinate cu bucle de aer
pielea de pe mine trasă cade peste volumele tale
cu pasta vineţie a pixului coşi un sac de piele de bărbat
legi gura sacului cu sexul meu prelung
şi mergi
treci de păr
treci de carne
mergi atât până când cuvintele să devină pietre

pe degetele vineţii ale Virginiei Woolf
curgi sacul de piele ros
din care ies colţuri de pietre

Bărbatul cu irişi negri

eram bărbat când
vărsasem cana de cafea pe giulgiul alb al mesei
şi tot bărbat eram când
ea s-a prelins şi-a devenit hartă
cu braţele şi bărbia ta
de zor mi-am scos din plasă
târnăcoape şi funii
să încep să-i sap în moale
şi-n bărbia cafenie

pământul de cafea
începuse să se strângă de durere
cu prima lovitură de târnăcop
i-am înfipt în margini pilonii christici
pe care i-am legat cu funii de limbă
ca să nu mă înghită
să mă ridic deasupra ei
cu nările am inspirat adânc
până ce-am inhalat cristalele de zahăr
şi-am modelat în golul lor ideea de coastă lipsă
din trupul lui Hristos

din coasta lui au răsărit căni roşii de nescafe
ce serveau porţii egale de aburi

Geneza pivirii

în ochiul meu stâng era închis desigur
în cel drept întrucât
la fiecare miez de noapte întrucât spărgea coaja ochiului
şi ieşea în lume singur
rămânea ochiul stâng gol
din celălalt se auzeau rotundele sforăituri ale lui desigur
visa cum cu d-ul ca o paletă fusese campion mondial la tenis de masă
când întrucât începuse să frecventeze bordelurile
de fiecare dată când se întorcea acasă
ca un strigoi în cufărul lui
rupea d-ul din desigur şi-l molesta
rupându-i himenul
modelând din vocalele lui o coapsă şi un sân.

la fiecare sfârşit de zi desigur
în ochiul lui năştea ochii lui întrucât
dintr-un sân şi-o coapsă

abia aştept să se zărească un soare brun
ca să-mi întind pielea albicioasă la uscat să fie brună
să joc şotron cu sperietorile din lan
în adidasul lor să-mi înfund piciorul
să cânte dude negre să crească negrii muguri
piciorul să se-afunde în afund şi până-n Tartar
să schelălăie Hades de ciudă că am şosete negre
imprimate cu Persefona
cununi din muguri şi spice brune să-mi facă bruna Demetra
ciudoasă pe Persefona că nu-i mai e fecioară
ci că întinsă şade pe şoseta mea cu gura deschisă de extaz


să se zărească negrul soare de atunci
eu să stau pe pielea-mi neagră la uscat
între coapsele korei şi Persefona


şosetele să-mi fie brune

Aşteptându-o pe Godette

În colţul acela mă pitulesc, e frig şi multă igrasie, iar pletele mele sunt plouate de pânzele păianjenilor, Că se dărâmă lumea din temelii şi Adamii îşi ocupă locurile, iar eu tot acolo rămân aşteptându-te, aşteptându-o pe Godette a mea.
Cărţile ce le ţin pe genunchii osificaţi de atâta aşteptare, au paginile îngălbenite acum, abia că se mai pot distinge rândurile cernelei de tipar, că eu tot acolo stau aşteptându-te, aşteptându-o pe Godette a mea, Angoasa mă mistuie şi dacă lacrimile îmi mai pot curge, în vreo două, trei secole se vor evapora, doar pentru că cineva a descoperit asta, şi doar pentru că eu tot acolo sunt, aşteptându-te, aşteptându-o pe Godette a mea.
Sunt Abel ce din pământ îşi ascute glasul de sânge pentru a fi strigat, sunt Moise ce te strigă din pustie ca apele să le desparţi, sunt Solomon, sunt Hristosul bătut în lemnul unei cruci - suntem noi şi frig ne este, căci igrasia ne roade până la os, căci noi tot acolo stăm, aşteptându-o tot pe Godette a noastră.
Nu mai am fălci, chiar ficatul mi-a fost înşfăcat de corbi şi părul de pe umeri azi mi-a căzut pe carte, sprâncenele-mi sunt scări pe care doar furnicile le mai urcă, iar găuri am în chip, Scheletul nu mă doare, urina de mult n-o mai simt, că noi tot acolo stăm aşteptându-te, aşteptându-o pe Godette a noastră, Pe când încă mai aveam ochii, printr-un singur colţ, am văzut cum vrabia îmi fură sexul şi cum din pântecul mamei un cuib îşi face, Apoi, am mirosit în jurul meu ouăle clocite şi sparte ale femeilor ce avortaseră, atunci când încă mai aveam nasul. Azi, nările mele sunt implozii în cosmos, iar gura nu-mi mai vorbeste.
Noi nu mai suntem de mult în timpul oamenilor, însă tot acolo stăm aşteptandu-te, aşteptându-o pe Godette a noastră. Pielea, pe care abia o mai pot imagina, zgribulită ne este, de-mi cutremură imaginaţia, că noi tot acolo suntem aşteptându-te, aşteptându-o pe Godette a noastră.

Ţi-aş spune orice căci în capul...

meu se plimbă o coloană de adidaşi de porc afumat, Poate şi din cauză că astăzi am fost în împărăţia sniţelelor, Sau mai ştii, Cert este că Eu pot să-ţi spun cum păsările, care au gustat din firmiturile de şnitel pentru că m-au însoţit, guiţă, Cum de asemenea îţi pot spune că penajul lor s-a transformat în şoric, Aceste păsări au devenit o halcă de carne, cu măduvă şi oase ce împung şi nu mai şed pe ram şi nu-şi mai fac cuiburi, Ci trăiesc în lumea lor proprie, pe care şi-o construiesc cu mirosul şi dejecţiile trupurilor lor de porc, Au un miros pestilenţial atunci când mor, când sunt despicaţi, când maţelor le este ras interiorul, trăiesc şi îşi adulmecă fumul atunci când carnea li se afumă.
Zborul le este încrederea într-un zeu care s-a împerecheat c-o pământeană, Şi ce dacă, Zeii nu are voie, însă, o dată pe lună, dau câte un ou roşu, Culmea, din care nu se ivesc alţi porci, însă din care se scurge roşul din buzele pictate ale femeilor, Dintr-unul eu am făcut ieri maioneză, A ieşit roşie foc şi cu gust de porc, şi-am întrebat oglinda de maioneză, că, deh, mi-am permis: cine sunt ei, adidaşii cei afumaţi, Plictisit, dat pe sub nări cu maioneza roşie, Zeul a zis : adidaşii e lumea, Căci porcii nu mai ştie să fie păsări nici atunci când ouă.

Evanghelia după matei

în gura mea sapi cu limba ta draglină
din mine arunci lopeţi de intestine
pereţii gurii mele se zdruncină cad obraji
se desprind măsele
fotografiezi prin mandibulă o scorbură de om
te vezi în ea ţi se preling în plete
şi mişună inele din sămânţă

scobeşti atât de tare încât dai de-o şiră
îmi scoţi de sub piele osul rotundul de bazin
priveşti prin golul lui te vezi crucificată
pilonii tăi sunt 3 fâşii din limbă
mă storci din intestine şi-ţi faci pământ
înfingi în lutu-mi coloana ce ai scos-o
din pielea-mi coşi un giulgiu din păr coroană faci
baţi plămânii cu femurii pân’ ce devin tăblie

te-ai îmbăiat cu sângele-mi
s-a închegheat şi te-a roşit
ţi-ai mângâiat sânii cu creierul din mine
azi stai acum pe şira mea din mine
mă văd din pieptul tău
îţi sunt al treilea sân
şi-mi cresc caişii

- te sărutasem cu imaginaţia -

Pântecul în care sta Matei

Ştiu, ai văzut în ochii mei numai ciucurii roz. Aceia pe care îi deteşti atât de mult. (Ce-o fi fost în mintea ta când ai imaginat asta? Căci eu am încercat să-mi închid pleoapele, însă nu avea niciun rost.) Şi tu mă vedeai oricum. Chiar dacă stăteam pitit deasupra pleoaplelor tale. Tu tot m-ai fi văzut, pentru că tu ai închipuirea trează şi lungă cât o autostradă cu 4 benzi. Aceea care a fost atât de aglomerată atunci când eu am ajuns aici. Şi pe deasupra am crezut că desagile roz au să-mi rumpă mâinile. (Tu ţi-ai şi închipuit cum arată un braţ de-al meu cu cartea spânzurând la periferia oaselor mâinii.) Ce sadic eşti uneori!! Ei, lasă... ca să nu-ţi fac pe plac am decis să scrâşnesc din dinţi şi să aduc, deşi printr-un efort maxim, desagile roz până la poarta cabanei roz, din scorbura roz în care locuieşti în dungi roz. Mi-ai deschis chiar tu poarta, îmi aduc aminte perfect. Ca o namilă te-ai năpustit asupra lor. Ţi-a venit să-ţi smulgi părul din cap însă, devenit roz între timp, când ai dat peste merindea împachetată în şerveţelele roz, în care mama ta roz înfăşase bucatele. (Mai ales că şi borcanul cu fund plat avea o dulceaţă roz...) Era preferata ta cândva... măcar astea mai ţine minte! te-ai înfuriat rău şi te-ai auncat în aşternuturile tale cu vacuţe roz. Recunoaşte! Ca un copil ai fost... Vreme de-o apocalipsă ai visat numai turme întregi de oi cu lână roz, însă n-ai vrut... (Las-o naibii!) Te-ai trezit şi-ai fugit afară, ai îngenunchiat pământul roz şi-ai ridicat ochii la cer. (În sfârşit ceva diferit!) Te puteam vedea şi eu aşa. Erai roz şi te uitai la mine roz, numai că ţie ţi se părea altfel. Ai avut premoniţii cu Isuşi roz, însă când a venit vremea să te întâlneşti cu Dumnezeu, eu mi l-am imaginat roz pentru tine. (...mais pardon! şi cu ciucuri din musteaţa lui Nietzsche...)

Niagară

E monoton să ai lângă tine un partener fără ton. Devii fără ton şi tu şi toate cele ce ajută la construirea atmosferei erotice. Patul va scârţâi pe acelaşi ton, cearşafurile vor fi tot aspre, ca nişte pânze pictate cu astre, iar pernele, cometele, vor fi monoton când sub ea, când sub el. Apoi totul va tăcea, iar cei doi tenori erotici vor sforăi ca pietrele.

Se aude cum apa le cade în cadă cu picurii ca nişte şpacluri ce vor rade sudoarea uscată, precum o dantelă, de pe trupurile lor. Sunt monotoni până şi picurii. Ostentativ, prosoapele pufos de monotone, urmăresc goliciunea lor şi deşertăciunea apei. El are păr pe piept, îşi spun. În el, ea numără câte ore mai are de aşteptat. E un păr aspru şi monoton de creţ. Mai creţ chiar decât părul ei pubian. Pe ea o încântă când el îşi încâlceşte mâinile între firele-i, căci aşa îl poate înghiţi cu sexul, apoi râde, în vreme ce sexul ei râgâie şi scuipă părul, sexul lunguieţ al bărbatului ei monoton. Ea iese de sub jetul de apă mai subţire, se şterge şi intră în pat. Pune sexul lui sub pernă şi adoarme.

Dmineaţa, ca de fiecare dată, visează că vinde în târg şosete tricotate din părul de pe piept al bărbatului ei monoton.

Ea hrăneşte acum cu sămânţa din sexul lui găinile ceţii de sub măsuţa ei din târg.