O singură idee le mai rămase oamenilor. Una care să nu fie a morților, ci a lor. Fără să poată fi revendicată. Fără să fie impregnată cu mirodenii funerare.
nu e mai bine așa?, întreabă Boaz. Câtă vreme privește depărtarea, se scobește în nara stângă.
normal că e mai bine, își răspunde.
vezi, știam că, dacă așteptăm, în cele din urmă, va renunța la sclifoseală și va veni.
dam, acu trebuie doar să săpăm bine și s-o îngropăm. să fie a noastră.
s-o îngropăm? cum? abia am reușit să facem rost de ea, iar tu vrei s-o îngropăm? nu, refuz să fiu de acord.
marea trimite un val, prelungit până sub tălpile lui Boaz.
dacă o îngropăm, morții o vor zgâria, până când o vor face a lor. ori noi tocmai asta vrem să evităm. nu-i așa?
așa-i, însă unde o ascundem? unde o păstrăm?, întreabă Boaz sărind când pe un picior, când pe celălalt din pricina fierbintelui nisip.
știu eu o găoace în care s-ar putea cuibări. acolo ar putea fi ocrotită de moarte. că orice este e al ei, în cele din urmă. nașterea oricărui prunc pentru ea nu-i o sfidare, cât o provocare prin care ajunge să se joace ea cu ea.
o vom proteja de orice urmă de moarte, adaugă Boaz încălțând perechea de bocanci muștarii, la care ajunse în sfârșit. Auzi, dar unde e găoacea? în cântatul cocoșului? în visul câinilor? unde poate fi ea ferită de moarte? (nedumerit) ieri am încercat s-o ascund în pancreas. Însă moartea, ciugulind panceasul, o descoperise. mai-mai c-o murea dacă nu eram atent. (revoltat brusc) și tu stăteai tăcut și priveai cum ne moare, fără să schelălăi nițel ori să îndruji un sunet care să-mi atragă atenția că suntem pe cale să ne prăpădim. (disperat) și ce ne făceam dacă murea?

marea devine înspumată.
liniștește-te. tocmai ți-ai luat vaccinul.
dacă muream, acu nu-mi mai aduceai aminte de vaccin. nu-mi mai puteai aduce aminte de nimic. încât muream și deveneam un glob de beton al nimănui și al tuturor, însă etern al morții. (începe să pășească, ridicând umerii ostentativ) numai tu știi cât detest moartea. e la fiecare colț. mă pândește din toate privirile, din toate unghiurile. până și-n golul potcoavei de cal și-a făcut culcuș. În golul păpădiilor, în ugerele vacilor, între coarnele țapilor. în pubele de gunoi. în cârpitura șosetelor. în antricotul de porc. până și în tine s-a cuibărit moartea.
marea trimite un val violent
și în tine văd cuibărită moartea. de aceea n-am încredere în tine. tu n-ai s-o ascunzi bine. vrei doar s-o tupilești, apoi să te tupilești la rându-ți, ca s-o înfuleci canibalistic.
nervos, Boaz se împiedică. cade pe mâna dreaptă, fracturându-și umărul. șiroaie de sânge cad pe nisip din fractura deschisă. marea agitată, încearcă să spele petele, însă devine instant purpurie. ridicându-se, de parcă nimic nu s-ar fi petrecut, Boaz continuă să pășească nestingherit și nederanjat de brațul drept, ce i zbate în toate direcțiile.
nu avem încredere. de aceea moartea deconspiră tot. dacă tu te-ai încrede în mie și eu m-aș încrede în tine, am birui înaintea morții. am face o sferă goală în interior, ce-i drept, în care am putea-o ascunde liniștiți.
nu-ți dai seama că din moment ce moartea e în mine, și moartea e în tine, noi am crea o sferă a morții care ar ajunge s-o devoreze pe ea, de vreme ce ne-ar termina de devorat?
ar fi protejată. doar ea e imună la moarte. am muri doar noi, însă ea ar continua să fie.
Boaz cade și-și fracturează șoldul drept. sângele îi sare din trup, colorând purpuriu cerul.
n-ar mai fi nici ea, pt că n-ar mai avea cine s-o conștientizeze.
cine s-o închipuie, vrei să spui.
da, cine s-o închipuie.
din buricul lui Boaz țâșnește un cordon lung, ce se îndreaptă înspre el.
nu mă privi cu ochiul tău gol. nu mă mai închipui. haide să murim și basta.
mâna și piciorul din partea stângă a trupului se fracturează. sângele scurs din trupul lui Boaz, pigmentează purpuriu nisipul. cordonul se lipește de creierul lui precum o ventuză.


ai uitat bocancii!