joi, 8 aprilie 2010



inima are nesfârşite etaje împănate
fiecare etaj are câte două apartamente
ce se prelungesc în balcoane spaţioase
de unde se sinucide adesea
de unde se pliveşte sudoarea dimineţii
şi se strâng vineţii struguri
unde se fumează ţigări subţiri
cu fum ce se caţără până la melci
cât timp priveşti prin colţul ochiului
iubita postmodernă
trecută prin maşina de tocat carne
ai obiceiul de-a hrăni păsările subţiorului
cu unghiile ei albe decojite de deget
ca nişte firmituri de pâine
şi melcii
care trec pe sub fereastra balconului de inimă
înhămaţi la cohiliile lor elegant dungate
ţipetele ei sunt tăcute ca baloanele de săpun
concurează cu rotundul vineţiu al boabei de strugure
numai melcii aud plutirea
părul negru de cocoş de pe trup îi este scos şi aruncat în sus
pe partea superioară a inimii
numai melcii văd acel păr

încă stau în balcon deşi mi s-au răcit tălpile
melcii mă suie mă udă în saliva lor
strigătele se sparg de mine şi mă digeră
fumez

ca să mă plimb cu barca de sec 21

5 comentarii:

  1. imi place parul negru de cocos de pe trup!

    RăspundețiȘtergere
  2. eu sunt un scrib ce nu-si place phoemele, de obicei... insa imi place si mie, culmea, parul negru de cocos de pe trup! :D

    RăspundețiȘtergere
  3. daca ai epura poemele de excesul de tropi si adjective, ar arata mult mai bine. bafta

    RăspundețiȘtergere
  4. ma bucur, domnule Conkan, ca vi s-a mai domolit pornirea impotriva ridiculozitatii frazelor mateine!

    nu stiu cum as fi fara adjectiv! Tropi, da... da, se pot ciunti cate un pic.

    RăspundețiȘtergere
  5. tipetele ei mi-au facut parul maciuca. si totusi imi vine a da tarcoale balconului.

    RăspundețiȘtergere