Ştiu, ai văzut în ochii mei numai ciucurii roz. Aceia pe care îi deteşti atât de mult. (Ce-o fi fost în mintea ta când ai imaginat asta? Căci eu am încercat să-mi închid pleoapele, însă nu avea niciun rost.) Şi tu mă vedeai oricum. Chiar dacă stăteam pitit deasupra pleoaplelor tale. Tu tot m-ai fi văzut, pentru că tu ai închipuirea trează şi lungă cât o autostradă cu 4 benzi. Aceea care a fost atât de aglomerată atunci când eu am ajuns aici. Şi pe deasupra am crezut că desagile roz au să-mi rumpă mâinile. (Tu ţi-ai şi închipuit cum arată un braţ de-al meu cu cartea spânzurând la periferia oaselor mâinii.) Ce sadic eşti uneori!! Ei, lasă... ca să nu-ţi fac pe plac am decis să scrâşnesc din dinţi şi să aduc, deşi printr-un efort maxim, desagile roz până la poarta cabanei roz, din scorbura roz în care locuieşti în dungi roz. Mi-ai deschis chiar tu poarta, îmi aduc aminte perfect. Ca o namilă te-ai năpustit asupra lor. Ţi-a venit să-ţi smulgi părul din cap însă, devenit roz între timp, când ai dat peste merindea împachetată în şerveţelele roz, în care mama ta roz înfăşase bucatele. (Mai ales că şi borcanul cu fund plat avea o dulceaţă roz...) Era preferata ta cândva... măcar astea mai ţine minte! te-ai înfuriat rău şi te-ai auncat în aşternuturile tale cu vacuţe roz. Recunoaşte! Ca un copil ai fost... Vreme de-o apocalipsă ai visat numai turme întregi de oi cu lână roz, însă n-ai vrut... (Las-o naibii!) Te-ai trezit şi-ai fugit afară, ai îngenunchiat pământul roz şi-ai ridicat ochii la cer. (În sfârşit ceva diferit!) Te puteam vedea şi eu aşa. Erai roz şi te uitai la mine roz, numai că ţie ţi se părea altfel. Ai avut premoniţii cu Isuşi roz, însă când a venit vremea să te întâlneşti cu Dumnezeu, eu mi l-am imaginat roz pentru tine. (...mais pardon! şi cu ciucuri din musteaţa lui Nietzsche...)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu