luni, 31 octombrie 2011


gurile babelor put a măsele vechi
ȋmprejurul nărilor se face dantelă
plămânul umplut ca un curcan plesneşte
borăsc morţii care se ţin de mână
voma seamănă cu aura sfinţilor
voma seamănă cu clătitele mamei

duminică, 22 mai 2011


strig că mă doare trupul ți se face solzi
mă feliez urcând până la ultimul
prin gura ta strig
atât cât sufletului îi ia să devină halat
nu mai pot striga când mă doare

marți, 10 mai 2011


cu moartea în gură trec podul peste mine
trăiesc unde sfinții joacă șeptică și curvele spală scutece
am picioarele vârâte în lighean
din sfânt în sfânt se toarnă oțet
din sfânt în curvă picioarele se înăcresc
cu mine-n gură moartea trece podul peste moarte

luni, 9 mai 2011


m-am născut bărbat și voi muri femeie
în sâni îmi vor crește caii odată cu iepele lor
în sex bărbatul își va pierde tăria femeia își va lepăda plozii
bărbatul va căra hoitul calului femeia va mânca iepele moarte
el se va naște cal ea se va zice agonie
el s-a murit bărbat ea se va naște femeie

luni, 18 aprilie 2011



creierul răsărea îl locul soarelui
turiștii îi priveau stupefiați venele vișinii
e o minune strigau unii către ceilalți
e un blestem șoptea creierul în sinea lui
au trecut astfel săptămâni ani
creierul începuse să-și bombeze venele
devenise vișiniu intrat în putrefacție
e un blestem strigau unii către ceilalți
e o minune șoptea creierul în sinea lui

miercuri, 23 martie 2011


mă voi retrage la poală de munte. până la urma, nici femeile, nici barbații n-au să mai poată ajunge la mine. am să locuiesc în mine, acolo, în poala muntelui. când am să mor, mă voi osifica într-un ochi mare cât un bolovan. în mine va fi vederea, în afara mea femeile și bărbații își vor scrijeli părți din nume. voi deveni ochi pentru ei, sfânt voi fi pentru mine, poală și munte.

joi, 24 februarie 2011


de azi de când m-am născut dumnezeu este o situație
un nod în papură o găselniță
la care i se închină orice impotență și traumă
în fața lui mă răsucesc până devin pulbere
cad peste metropole în trupuri de femei despuiate
și dumnezeu tot neras și tot un nod și tot o găselniță este
lipsit de situație

părul iubitei mele îl rulez pe mosor
pentru vremurile în care am să renunț la piele
pentru zilele în care am sa fiu închis în gura mosorului
măsor lungimea venelor din carnea de om
și cos la loc creierul inima și sexul
până când părul iubitei ajunge închipuire iubire și libido
până când mosorul rămâne gol
iar eu am să renunț la piele

sâmbătă, 19 februarie 2011


Se întoarce ploaia!

să ploaie ploaia, că ochii nu-mi mai sunt lucizi.

Îți puteam culege eu muștele din ochi!

totul se întoarce la posibil. buzele, brațele, coapsele. nimic nu mai e de făcut.

Să nu uităm să urinăm. Să sfidăm toate simțurile! Unul să nu scape.

tu vorbești de sfidarea simțurilor, însă cu durerea asta de stomac, din fiecare sâmbătă, se pare că simțurile sfidează tot ceea ce este spiritual, zice Bărbatul cu pantofi întins în jilț.

Concentrează durerea undeva în tine și altundeva în mine, și nu uita, trebuie să urinăm!, poruncește Bărbatul cu cizme de gumă.

ce naiba să pot urina, dacă mă doare stomacul? asta încerc să zic.

Ce anume încerci să zici?

că s-a terminat cu urinarea și cu ploaia și cu nenorocita sfidare a simțurilor la care mă tot supui de ani întregi. gata! mă doare stomacul, renunț.

Păi, nu prea poți!

renunț, nu mai vreau! mă așez cocoloș și aștept să mă usc, să plesnesc, să mă fac pulbere.

Eh, chiar dacă vei ajunge să fii pulbere tot aici vei rămâne și tot va trebui să sfidezi simțurile și tot va trebui să urinezi, în cele din urmă. Așa că, nu mai prelungi agonia și treci naibii peste durerea de stomac, zice cu superioritate Bărbatul cu cizme de gumă, foșgăind o pungă de plastic.

nu pot trece peste durere. stomacul mi-e împuns din toate fronturile! mă doare, nu înțelegi? Mă doare!

Te doare, te doare... eu ce să zic atunci? Dacă nu transformi durerea în altceva, nu devii! Vei rămâne o banală durere de stomac, nimic mai mult.

dă-mi un algocalmin! are să-mi fie mai bine!

Regret, însă nu se mai poate procura pur și simplu. Farmaciile nu-l mai eliberează decât pe bază de rețetă. Or, aici sunt farmacii, însă doctorii lipsesc. Și-n plus algocalminul nu e tocmai un remediu pentru durerea de stomac. Eh, naiba!, șușotește Bărbatul cu cizme de gumă tot luptându-se cu punga.

te rog să încetezi! punga aceea mă scoate din sărite. mi se adâncește durerea.

Freacă-te la tâmple!

durerea de stomac!

Freacă-te la tâmplele stomacului atunci!

stomacul meu e lipsit de tâmple!

Vezi dacă nu te încumeți să transformi durerea? Tu gândești cu stomacul. Tu gândești prin stomac. Ți-e creierul în stomac, însă nu ești destul de curajos să gândești altceva decât durerea. Să fidezi durerea, sfidând simțurile. Te complaci, stând în jilț și văietându-te.

fals! fals de-a dreptul!, strigă Bărbatul cu pantofi.

Și totuși nu faci decât să stai în jilț și să te vaieți, ca fata mare la măritat! Știi ce? Nu ești decât o durere de stomac. Când n-am să te mai pot răbda, am să te tai cu lama!

haha, atunci mă voi bucura. voi aștepata chiar! să vezi și tu cum este să te doară ceva.

Cunosc durerea la fel de bine ca striațiile din tine! Nimic nu mă mai poate durea, nimic nu mă mai poate impresiona. Nimic din tine. Nimic din ceilalți. Nu pot fi urât! Nu pot fi detestat, pentru că am depășit durerea!

dar nu m-ai depășit și pe mine!

Bărbatul cu cizme de gumă scoate din încălțările sale un cuțit subțire. Își taie stomacul și-l azvârle în punga de plastic așezată pe jilț.

Să nu uităm să urinăm. Să sfidăm toate simțurile!



luni, 31 ianuarie 2011






Cronica lui Ness




Persoanele

Ness
Doamna cu și fără pălărie
7 bărbați (costum, cravată, pălărie, ochelari cu rame mari, toate negre, anii '60 ai Americii)
Soldați



Decor



Pe tot parcursul piesei, de sus atârnă creiere, de diferite mărimi, poziționate aleatoriu și la înălțimi diferite. Din ele se scurge un lichid vâscos, care păstrează scena tot timpul unsuroasă. Lumina este crepusculară, modificându-se doar atunci când este indicat. În spate trebuie să existe un ecran. Spectatorul nu trebuie să observe existența lui, decât atunci când va fi nevoie. Toate lucrurile sunt numerotate. Inclusiv personajele.


...


(La intrarea publicului în sală: Ness într-o cadă din care ies aburi, în mijlocul scenei.
Puțin în spatele căzii, cei 7 bărbați citesc ziarul)




Ness: Spengler extirpat, Foucault extirpat. Ginsberg extirpat. Mai rămâne Nietzsche (din cadă scoate o rățușcă din plastic, mică și galbenă) Hai, vino! (sărută rața și iese din cadă. Are indispensabili înflorați, numerotați cu 0) E fix. Trebuie să vină. (câtă vreme scoate cada din scenă, 5 dintre bărbați formează o canapea, unul este cuier, iar celălalt veioză) Ăsta-i avantajul oamenilor care au șefi. (surâde trist) Le cunoști mereu programul. (pune grijuliu rățușca în buzunarul halatului țipător colorat. Părul cărunt îi atârnă pe umere) Ai fost cuminte și astăzi. Bine că n-ai măcăit. (din celălalt buzunar scoate un grăunte) Dacă cineva te auzea, lucrurile n-ar fi fost ok pentru noi.
Doamna cu pălărie: Grozav de frig. Grozav de frig. (intră și pune servietă în cuier. La fel și haina ei lungă, de doc. Îmbrăcămintea îi seamănă cu cea a bărbaților care joacă rol de canapea, cuier și veioză)
Ness: Și?
Doamna cu pălărie: ...și nu-mi găsesc pălăria!
Ness (așezându-se pe canapea): Și?
Doamna cu pălărie: vreau s-o găsesc. Și unde s-o găsesc dacă ea nu-i?
Ness (aprinzându-și un trabuc): Și?
Doamna cu pălărie: Dear, ultima dată era pe pupitrul tău. Tu ar trebui să știi unde e. (se apropie sfidător de el, luându-i trabucul din gură) Doar tu te ocupi cu menajul aici!
Ness: Dear, tu știi unde îți pui lucrurile. Deși e nice să te văd furioasă.
Doamna cu pălărie (trage un fum, apoi stinge trabucul, sfărâmându-l cu piciorul pe podea): Nice, pe naiba. (bărbatul care joacă rolul mesei începe să țușească). Course, trebuia să lipesc și de ea un număr.
Ness (ridicându-se de pe canapea): Dear, i-ai pus număr. Tu pui număr la toate, doar. Poate ai ieșit afară, l-ai pierdut. (își aprinde un alt trabuc, se așează iar pe canapea)
Doamna cu pălărie: Bine, să zicem că ai dreptate. (tăcere) L-am pierdut, (îi smulge din nou trabucul din mână) însă atunci unde e pălăria? (se așează, trage un fum; brusc se ridică, stinge din nou trabucul călcându-l; începe să se plimbe dintr-o parte în alta a scenei) Unde e pălăria? Unde e? (plânge isteric, lovind podeaua cu călcâiele)
Ness (privește plictisit): Păcat de trabuc!
Doamna cu pălărie (se ridică): Ai gătit?
Ness: Nu!
Doamna cu pălărie: Ai făcut cumpărături?
Ness: Nu!
Doamna cu pălărie: Ai curățat casa?
Ness: Nu!
Doamna cu pălărie: M-am gândit serios să te înlocuiesc (se trântește pe canapea)
Ness: Nu!
Doamna cu pălărie: ușor, foarte ușor de zis. Ar trebui să lucrezi și tu ceasuri întregi în birou și apoi să vezi ce ușor este să stai acasă și faci o mâncare, să ștergi un praf, să ieși la cumpărături. Ce viață bună ai tu, dear...
Ness (îngenunchiază în fața canapelei): Dear, nu sunt fericit. Pe cuvânt, dacă sunt fericit. M-am săturat să jucăm rolul familiei fericite. Dear, avem nevoie de aer, avem nevoie de senzații, avem nevoie de viață. Haide să ne mutăm! Hai să mergem în Europa. Avem bani...
Doamna cu pălărie: Am bani! Și nu mergem în niciun Paris! Și nu mergem în nicio Europă! (se ridică)
Ness: Dear, nu ți s-a acrit să trăim așa? Am impresia că în propria mea casă mă aflu în gura societății. Simt prezența ei peste tot. Până și în vasul WC-ului, pe care cu sârguință îl limpezesc. Când trag apa aud murmurul ei. Când dorm visez numai clădiri uriașe în care trupul mi-e îngropat. Am început să am în porii pielii puhoiul de bărbați în costum, cu pălării pe cap. (se apropie de ea) Uite!
Doamna cu pălărie: Nu mă uit deloc.
Ness: semeni din ce în ce mai mult cu societatea. Numai ea se uită la tot, dar nu vede nimic.
Doamna cu pălărie: Semăn cu mama!
Ness: Semeni cu Statul!
Doamna cu pălărie: Semăn cu cei ce mă plătesc.
Ness: Right, semeni cu Boss-ul. De aceea, să ne salvăm, dear! Să punem capăt nebuniei ce ne știrbește eternitatea. Nu mai suport să dorm în pat cu Boss-ul!
Doamna cu pălărie: Nu putem! Nu pricepi?
Ness (dezamăgit): Nu!
Doamna cu pălărie: Suntem închiși aici. Noi răspundem de cei ce trec prin zona asta. Noi trebuie să-i instruim pe cei ce ne trec pragul, că moartea înseamnă muncă și progres.
Ness: După ce că au avut toți o viață de muncă, să mai aibă și o moarte de muncă? Dear, nu vezi că toți sunt acrii ca lămâile? Nu vezi că nici nu știu să zâmbească? Sunt doar carcase îndoite, cu piulițe și șuruburi lipsă. Cu creiere mâncate de dorința de a trăi și de impediment. Au brațe schiloade, setate pe muncă. Destul!
Doamna cu pălărie: Tocmai. Dacă în viață n-au știut să lupte pentru drepturile lor, tu crezi că în moarte vor reuși? Din câte creiere ai sudat, ai întâlnit vreunul cu potențial? Vreunul care să poată trăi de unul singur? Fără siguranța Boss-ului? Să aibă ce mânca fără muncă? Să aibă unde pune capul pe pernă, fără muncă? Să se poată culca în pat cu muierea lui fără muncă?
Ness: Dear, creierul le este șters cât timp trăiesc! Noi doi suntem singurii care putem salva totul! Suntem singurii care putem monta în loc de conștient inconștientul. Măcar aici să trăiască precum ceea ce vor!
Doamna cu pălărie: Și, mă rog, la ce le-ar folosi? Boss-ul ar afla și i-ar trimite la reparat în atelierul lui Jack. Și știi bine că acolo niciunul nu scapă. De ce i-am amăgi? De ce să plătim noi cu expulzarea de aici, pentru un simplu creier? Nu, nu, nu... nu sunt de acord. Și gata. Am încheiat orice discuție! Du-te gătește ceva. Diseară avem invitați. Și schimbă naibii halatul ăla înflorat de pipiță, știi că mă scoate din sărite.
Ness: E singura mea amintire din viață.
Doamna cu pălărie: și eu sper să fie ultima. Și, mai mult, sper să devină niciuna. Am să-l ferfenițesc dacă-l mai prind pe tine.

Ness iese. Doamna cu pălărie se așează pe canapea.

Doamna cu pălărie: Unde mi-oi fi lăsat eu pălăria? (Se întinde. Ness apare în scenă, îmbrăcat în costum, asemănător cu cel al bărbaților. Părul lung și cărunt îi este prins. Se așează la capul Doamnei cu pălărie. Scoate un caiet și-un creion. Notează tot ceea ce Doamna cu pălărie spune. Pe măsură ce ea vorbește, în fundal, pe un ecran mare, se proiectează imagini)

Doamna cu pălărie: Ce dor mi-e să mă plimb în păduri. Să mă cațăr în cei mai scorburoși copaci. Să ajung în vârf și să închid ochii. Să ajung în vârf doar pentru a închide ochii. (tăcere) Boss-ul crede că atunci când ajungi în vârf, trebuie să cauți alt vârf, mai înalt, mai greu de cucerit. Eu, fără ca nimeni să știe, cred că, sometimes, e foarte bine să ajungi în vârf doar pentru a te arunca. Atunci când zbori, nu cazi nicăieri. Nu cazi, nu urci nicăieri. Când zbori, înveți să te simți. Și te simți tu cu adevărat. Ai aripile croite din penele visurilor. Și nu ești nici înger, nici demon. Nu ești nici Christ, nici Satan. Nu ești nici Boss-ul. Ești tu. (tăcere) M-am săturat de biroul acela insipid și americănesc. Pe zi ce trece, uit amănunte din moartea mea. Viața e o amintire, pe care mai reușesc s-o văd doar precum un firicel vișinu-pâlpâitor. Nici nu-mi cunosc meseria. Semnez hârtii robotic. Pe toate scrie mereu același lucru americănesc. Fiecare creier trece prin mâna mea. Și cu fiecare, deodată, devin mai amnezic. Nu fac decât să aprob să i se astupe gaura occipitală c-un leucoplast. Ness se ocupă de restul. Taie creierele și extirpă inconștientul. (tăcere mai scurtă decât celelalte) Mi-aș dori o moarte interesantă și neamericănească. Adică o moarte în care să mă simt mort. O moarte în care să pot gândi ce vreau, fără să dau nimănui explicații. De când mă născusem și până murisem, căci murisem foarte tânăr, mama avusese grijă să mă înspăimânte cu tot soiul de aspecte. În primul rând, trebuia să fiu veșnic obedient în fața tatălui meu - un tip masiv, cu umeri plați, mereu strangulat de cravată - care voia să devin doctor. Apoi, că trebuie să învăț, să iau note bune și, cel mai crunt, să-mi respect profesorii. Ceea ce, fuck, se întâmpla destul de rar, deși nu reușeam never să exprim asta. Am rămas chiar și după moarte cu porecla de Tocilarul PT. PT nu prea înțeleg cu ce se leagă. Poate de la înclinația pentru pictură. Înclinație pe care tata a avut grijă să mi-o înăbușe. Mama nu făcea nimic. Nu intervenea niciodată. Era o sclavă. O casnică amărâtă și nefericită. Nefericită în propria ei Americă. Din cauza ei, yes, am fost medic o etapă a vieții mele. Am avut o soție, nicio amantă. A, și trei plozi. Aseară a ajuns la noi creierul celui mai mare. Lui n-a fost nevoie să-i astupăm gaura occipitală, îi era înfundată oricum. (grimasă) Reușesc încă să-mi imaginez florile. Am o dorință decrepită de-a dreptul în a le desena. Ness nu bănuiește cât îmi plac florile de pe indispensabilii lui. Și nici nu trebuie vreodată să afle. Plus că Boss-ul s-ar înfuria. Este alergic la flori. De fapt, la tot ceea ce este natural. De aceea toarnă betoane și chituiește orice mică fisură apărută în metropolă. Taie copacii. Desființează pădurile. Demolează parcurile. Ar turna beton și-n indispensabilii lui Ness. Dacă până și găuri occipitale a început să astupe. (Bărbatul care joacă rolul de cuier scapă caietul în care notează)

Ness ascunde caietul. Doamna cu pălărie se ridică speriată.

Ness: Dear, sunt doar eu. De ce te sperii așa? Mi-am pus costumul.
Doamna cu pălărie: Și pălăria? Mi-ai găsit pălăria?
Ness: Nu. Am găsit-o pe a mea.
Doamna cu pălărie: Dear, trebuie s-o găsesc. Cum să mă găsească musafirii fără pălărie? Au să mă bănuiască de trădare. (nervos) Iar așa ceva nu se poate, q.e.d.!
Ness: Dacă ar fi fost în stare bună, ți-aș fi dat-o pe-a mea.
Doamna cu pălărie: Ce are?
Ness: are gaura umplută cu smoală. Dear, să plecăm de aici! Să plecăm la Paris, te rog.
Doamna cu pălărie: Nu-i good ce se întâmplă. Boss-ul o ia razna. Deja umple și grăurile pălăriilor.
Ness: Și găurile sexelor femeiești. Ăsta amputează tot. Să plecăm, să plecăm la Paris! Să plecăm până nu ne astupă găurile și nouă!
Doamna cu pălărie: Nu, trebuie să ne facem datoria! Trebuie să corectăm creierele! Trebuie să muncim! Trebuie să am grijă de birou! Trebuie să semnez! Trebuie să semnez!
Ness: Nu mai pot duce viața de casnic! Nu mai pot. Gătește, vin musafiri. Spală, vreau cămăși curate. Sterge praful, îmi chinuie polipii. Dă jos halatul, am alergie la flori. (se trântește în mijlocul scenei) Nu e nicio distracție! (se desculță) Nu e nicio distracție (asvârle pantofii în public) Lucrez toată ziua de nu-mi mai sint picioarele. Dacă rămânem, să știi c-am să militez pentru drepturile casnicilor.
Doamna cu pălărie: Dear, ce drepturi? Ești singurul casnic de aici. (se trântește pe canapea) Ai milita pentru drepturile tale! Și cui ai adresa protestul? (tăcere) Mie. (râde zgomotos)
Ness: Ție. Ție! Toate se învârt împrejurul tău (se ridică) Dar eu nu sunt fericit. Nu simt nimic lângă tine! Mi-e silă de tine, de costumele pe care le îmbraci, de pălăriile pe care ți le pierzi. Mi-e silă de plozii pe care nu i-am făcut, aici în America.
Doamna cu pălărie (se ridică sfidător în fața lui): Nici nu-i puteam face. Nici nu-i putem face. Nici în America, nici în Europa. S-a sfârșit cu procreația! S-au înfundat pântecele. S-au turnat în ele beton și smoală. Pietriș și nisip. S-au curbat vaginele, până când au ajuns la creier. Acolo s-au sudat. Q.e.d. Procreația s-a terminat! Vom progresa, însă. Să nu fim triști. Vom sui alte vârfuri. Apoi, alte vârfuri. Apoi, alte vârfuri. Până când vom reuși să înmulțim americănește creier prin creier. Până când subconștientul va dispărea. Până când se va naște o nouă generație. Una de conștienți. Atunci, fără instincte, vom recuceri Paradisul!
Ness (se așează pe canapea): ... Paradisul industrial! Cu un pom al cunoașterii din fontă și mere de inox, cu viermi din fier forjat! Ce americănește sună, nu?
Doamna cu pălărie: Ar trebui să-mi fii recunoscător. Te-am lăsat întreg. Mi-am ascultat sensibilitatea și te-am lăsat întreg. Boss-ul mi-ar smulge creierul și l-ar agăța într-un cârlig, lăsându-mă să mă împut. N-ai vrea să vezi tone de muște prinse în pielița creierului meu, nu?
Ness: Aș vrea să-mi scoți creierul. Ucide-mă!
Doamna cu pălărie: Să te ucid? După ce te-am salvat?
Ness: Și de ce, mă rog, m-ai salvat? Pentru ce? Pentru o viață de casnic?
Doamna cu pălărie (își aprinde un trabuc): ...
Ness: Să te ajut să lipești numere peste tot? Să demontez creiere? Sau să-ți caut pălăriile? Pentru atât? Vreau să mor! (se lovește cu capul de veioză) Vreau să fiu liber.
Doamna cu pălărie (fumează liniștit): Nu poți.
Ness: Găsește o cale! Demontează-mi creierul. Smulge-mi inconștientul. Fă-mă un robot, ca pe ceilalți. Extirpă-mi dorințele!
Doamna cu pălărie: Nu pot!
Ness: Trebuie să poți (începe s-o agreseze) Tu știi cum! Tu știi!
Doamna cu pălărie: Nu pot, pentru că nu știu. Fiecare creier are un număr, pe care îl predau Boss-ului. Nu-l știu citi. Iar ca să nu se știe de existență ta, în locul numărului creierului tău, am dat un altul. După noroc. Nu voiam să ți se scoată inconștientul. Te vreau întreg! În cazul tău, nu există dezlegare de inconștient.
Ness (îngândurat, desfăcându-și părul): q.e.d....
Doamna cu pălărie: Ești singurul care va putea muri și din moarte. Ești singurul care poate avea dorințe. Voințe. Singurul care știe și poate iubi. Neamericănește!
Ness: Și de ce e nevoie de toate astea, din moment ce sunt un biet casnic, dezinstalator inconștient de inconștient? Cu ce drept m-ai condamnat?
Doamna cu pălărie: Ești singurul care poate iubi!
Ness (dezlegându-și cravata): Moartea la care m-ai condamnat mă face, pe zi ce trece, să te iubesc mai puțin. Spune-mi, când voi fi dezbrăcat de iubire, ce vei face cu mine? Mă vei distruge?
Doamna cu pălărie: Mă voi dezbrăca alături de tine!

Sună soneria. Ness, desculț, cu pletele atârnându-i pe umere și fără cravată, merge să deschidă. Lumină foarte slabă. Cei 7 bărbați se răsfiră pe întreaga suprafață a scenei, formând copaci. Prin scenă trece tacticos un puhoi de soldați, mânjiți americănește pe chipuri, cu căști de fier pe capete. Nu observă prezența celor doi. Se pitulesc pe după copaci, făcând diferite semne. Când părăsesc scena, se aud zgomote de arme care trag. După ce soldații ies din scenă, cei 7 bărbați se strâng în mijlocul scenei, luând forma unui arbore. Lumina redevine crepusculară, treptat. Ness închide ușa.

Doamna cu pălărie (privind creierele, continuând să fumeze): Spengler extirpat. Foucault extirpat. Ness, nu sta acolo ca o stană! Vino și arată-mi creierul lui Ginsberg.
Ness (dându-și jos sacoul): E în capătul acela. Are forma buretelui nostru de baie. Urlă!
Doamna cu pălărie: A, yes! Ai dreptate. Și Nietzsche?
Ness (dându-și jos pantalonii): Care Nietzsche?
Doamna cu pălărie: Care? Trebuia să scoți și inconștientul ăluia. (se întoarce către Ness) Parcă ți-am impus să nu te mai văd în indispensabilii ăștia înflorați. Am alergie.
Ness (apropiindu-se): Și cum se manifestă alergia asta?
Doamna cu pălărie: A, n-ai să îndrăznești!
Ness (îi smulge trabucul și-l stinge, călcându-l cu piciorul): Cum să nu îndrăznesc?
Doar m-ai cruțat, să te iubesc. Iată, te iubesc! Doar ai spus că te dezbraci odată cu mine. Iată (îi desface cravata), te drezbraci odată cu mine. Astăzi prestăm reproducere sub ochii naturii. Nu găsești că natura e minunată? Nu găsești că florile îți ascut instinctele?
Doamna cu pălărie (scăpând dintre brațele lui): Nu! Natura mă dezgustă! Florile mă determină să vomit! Și Boss-ul ne privește, doar știi.
Ness: Boss-ul a murit! (încearcă s-o sărute)
Doamna cu pălărie: Trăiască Boss-ul! (îl împinge) Sunt mai mulți. Și sunt pe sectoare. Unde ziceai că e creierul lui Nietzsche? Și dă-ți naibii jos chestia aia înflorată.
Ness: Nu știu! (se apropie de arbore. Îl prinde de nas pe unul dintre bărbați)
Doamna cu pălărie: Arată-mi-l! Ce faci acolo?
Ness: îmi intru în atribuțiile de casnic. Sau de pet. Că nici nu mai știu ce reprezint pentru tine. Iar din moment ce nu știu, nu-mi pot face o părere.
Doamna cu pălărie: Despre ce?
Ness: Despre mine, despre tine. Despre noi.
Doamna cu pălărie: Și ce nevoie ai tu de păreri? Nu-ți ajunge că-ți sunt alături? Nu-ți ajunge că prosperăm?
Ness (intră în culise după halat): ...
Doamna cu pălărie: A, uite un creier nefinisat. Că sunt alături de sentimentele tale? Că nu ți-am ferfenițit indispensabilii?
Ness (îi dă indispensabilii și o foarfecă): Ia-i!
Doamna cu pălărie: doar nu vorbești serios?

(Ness se așează jos, sprijinindu-se de arbore. Scoate un grăunte și-l bagă în buzunarul cu rățușca. Se aud pași de soldați care se apropie. Lumina începe să se închidă, în funcție de apropierea pașilor lor. Doamna cu pălărie se așează și începe să decupeze florile de pe indispensabilii lui Ness. Creierele suspendate încep să se balanseze. Unele se lovesc de altele. Puhoiul de soldați trece rapid prin scenă. Sunete de arme. Lumina revine brusc, când soldații ies din scenă. Un soldat rătăcit, fricos, alergând dezorientat după grup, se lovește de Ness, îmbrăcat în halatuul său înflorat, apoi părăsește scena)

Doamnă cu pălărie (îi arată florile decupate lui Ness): Ce fericire simt! Ce fericire!
Ness: Pentru că mi-ai distrus amintirea?
Doamna cu pălărie: Nu, pentru că mi-am amintit cât de mult îmi plac florile! (își leagă în păr trei dintre florile decupate, moment din care, cei 7 bărbați, care formează arborele, își scot carnetele și încep să noteze. Își pune flori împrejurul brâului. Aleargă în culise, cât timp Ness își aprinde un trabuc. Sunet de obiecte aruncate, bolboroseli. Doamna cu pălărie aduce în scenă două aripi mari)

Ness (surprins): Ce sunt astea?
Doamnă fără pălărie: Dear, cu astea vom putea ajunge la Paris. Sunt aripi. Aripi făcute din păr uman. Păr de pe cap, de pe piept, de pe pubis. Am cules păr de pe morți. Vreau să zbor! Vreau să zbor, Ness!
Ness: Și cum rămâne cu datoria? Cum rămâne cu creierele ce trebuie demontate? Cu hârtiile ce trebuie semnate?
Doamna fără pălărie (ia trabucul și-l stinge, călcându-l): Ai avut dreptate tot timpul! Trebuie să plecăm. Să ne salvăm! Să zburăm! Nu mai vreau progres! (scoate din sân două perechi de șosete făcute ghem) Vreau să fiu liber! (spune trăgându-și peruca de pe cap) Am așteptat destul momentul! (se dezbracă, rămânând într-un scutec alb) Să eliberăm instinctul! Să facem dragoste când voim și unde voim! Să nu mai tăiem arbori. Să nu mai ucidem animale! Să nu mai ucidem creiere!
Ness: Și creierul lui Nietzsche?
Doamna fără pălărie: Nici creierul lui!
Ness: Ești sigur, Dear?
Doamna fără pălărie: Îl luăm cu noi. Nu-ți face griji! Îl luăm și plecăm. E singurul inconștient care va elibera morții! Știu asta!
Ness (îngândurat): Nu, nu, nu... Nu e atât de simplu. Nu e ca atunci când semnezi hârtiile. Putem fi prinși pe loc. Avem nevoie de-o strategie. Zic să demontăm creierul lui întâi. Luăm inconștientul și fugim. Așa Boss-ul nu va știi.
Doamna fără pălărie (îl sărută): De-o strategie avem nevoie!
Ness: Și nu putem fugi deodată. Ai să mergi tu primul, iar eu am să te urmez. Dacă cineva te va căuta, îi voi spune că ești bolnav. Mă rog, bolnavă. Așa putem câștiga timp.
Doamna fără pălărie: Dear, ai drepate. Am să fug prima. Mă rog, primul. Boss-ul se mișcă greoi și nu supraveghează zborurile. Iau inconștientul lui Nietzsche și te aștept. Trebuie să punem capăt amputărilor. Trebuie să ne eliberăm. Să ne eliberăm de americănisme în America.
Ness: Așa cum zici.
Doamna fără pălărie: Hai, leagă-mi aripile de brațe. Nu mai sta. Trebuie să ne grăbim. (Ness montează aripile pe brațele Doamnei fără pălărie. Se aud pași violenți de soldat) Repede, repede, Ness! Am să mă urc în arbore. Până în vârf. De acolo am să-mi dau drumul! Am să zbor.
Ness (scoate rățușca din buzunarul halatului): uite, ia asta! E inconștientul lui Nietzsche. Trebuie doar să ai grijă să nu măcăie.
Doamnă fără pălărie (îl sărută pe Ness și urcă în vârful arborelui făcut din oameni. Pașii se aud din ce în ce mai aproape. Lumina devine roșiatică, fiind centrată pe ea. Aruncă jos lui Ness o floare decupată de pe indispensabilii lui): Dear, flower power! Te aștept!



(Sunete de armă. Pe ecran apar aceleași imagini, ca atunci când Doamna cu pălărie monologa, fiind întinsă pe canapea. Sunete de armă în surdină. Cei 7 bărbați se împrăștie pe întreaga suprafață a scenei. De sus cad codițe de păr împletit și un creier. În scenă intră puhoiul de soldați, la fel ca la început, tacticos: God bless America! Când acesta iese, se face brusc întuneric. Se aud numai pași de soldați care fug. După câteva momente, scena se luminează încet. Apar cei 7 bărbați îmbrăcați ca la începutul textului, citind ziare. În cadă apare Ness. La câteva minute, de sub apa din cadă, cu fața către el, apare Doamna fără pălărie, purtând mustața lui Nietzsche. Ness e împușcat. Creierele încep să se balanseze)

Aburii devin extrem de denși

Întuneric

joi, 6 ianuarie 2011



gândisem că trebuie să mă cruț. nu trebuia să intru. regret, regret asemeni copilului care-a născocit jocul. regret, pentru că mă doare osul. N-ai cum regreta, căci prin osul tău se fluieră lumea. Ascultă!, zice Mantis plecându-și urechea. nu, vreau să încerc să mor. Vei fi prea cuminte acolo, continuă Mantis. vreau să fiu cuminte! vreau să fiu singur!, strigă Zostera ridicându-se de pe scaun. de ce nu pot fi singur niciodată?, urlă privind spre pivniță. Mantis îl prinde de mână. Ești mai singur decât îți pot închipui. nu. singur nu sunt, continuă calm Zostera. Se așează la masă, însă continuă să privească pivnița. nu te supăra pe mine, dar vreau să fiu singur. Ești singur, îi reamintește Mantis. atunci să nu mă mai privească!, urlă Zostera aruncând paharul în pivniță. să nu mă mai privească!, urlă ridicându-se de pe scaun. Mantis încercă să-l tempereze.
După câteva minute.
Nu te apropia de ea!, strigă Mantis. de ani de zile vreau să văd ce este și tu mereu te opui. Nu mă opun, vreau să te ajut să te cruți, adaugă Mantis. să mă cruți, să mă cruți. de ce să mă cruți?, întreabă Zostera apropiindu-se de gura pivniței. Să te cruț de propria ta vedere. hai să aruncăm ceva în ea!, propune Zostera. Eu unul n-aș face asta.
Zostera ia scaunul și-l aruncă în gura pivniței.
Ia masa și-o aruncă în gura pivniței.
Se dezbracă și-și aruncă hainele în gura pivniței.
Își taie picioarele și le aruncă în gura pivniței.
Îți taie sexul și-l pune deoparte.
Își scoate mațele și le aruncă în gura pivniței.
Își trage pielea de pe spate și-o pune deoparte.
Își aruncă plămânii, inima, ficatul.
Își aruncă pancreasul plin de mărgele.
Își taie capul și-l sparge ca pe-un sâmbure de piersică. Scoate creierul și-l pune deoparte.
Își taie mâinile, le înfinge în cap și le asvârle în gura pivniței.
Resemnat, își ridică de pe podea creierul. Își lustruiește pantofii cu zeama lui, apoi îl aruncă în pivniță. Își ridică de pe podea sexul. Îl ronțăie ca pe-un morcov. Îi vine să tușească, însă reușește să nu strice momentul. Termină. Își ridică pielea spatelui de pe podea. Își sufla nasul, apoi închide pivnița.