noapte

În noaptea aceasta dobândesc o stare ce nu zămisleşte roade pentru noapte. Deşi mi-am pus nările de noapte, picioarele şi sexul de noapte, tot mai adulmec cum ni se duce timpul.
Noi stăm. Stăm. Stăm din nou, ca să stăm. E trist, nu?
Nu e trist?
Nu e trist să vedem uraganele cu rochii de femei alergând
deasupra
printre
sub
căscatul nostru? Când ele nici n-au sex, nici picioare, nici nări. Voi, fiare!
Dar noi stăm... stăm aşa, cu nările de noapte puse. Stăm cu inima bărboasă în capetele de noapte, în patul de noapte cu oala de noapte sub el. Muşcăm. Muşcăm ceva şi stăm. Dar... Cât să mai îngăduim a fi penitenţii statului? Cât să mai zăbovim la umbra atâtor corole de arbori ai nopţii?
Eu gust tiicăiala din păretare şi …nu există momente în care să nu te contemplu… noapte... şi nu precum poţi contempla obligatoriu o obsesie, ci precum vânturile îşi gândesc bătaia peste crestele de noapte şi culmile de noapte, precum iubirea mea contemplă sirusul tău de noapte, codul tălpii tale de noapte, pe care-l imprimi nărilor mele de noapte corupte de oala de noapte. Dar mi-e suficientă o crăpătură în timp, pentru ca să fugă în braţele tale închipuite de mine şi mintea mea de noapte, robul tău…



Stau... uite aşa îmi imaginez un ceas de linişte şi noapte cu nările, picioarele şi sexul tău, îmi spui, un ceas de încercări şi sforţări de avortare a neantului în noapte prin sexul, piciooarele şi nările tale. De acum însă, îţi răspund, el nu mai poate fi croit precum vid, neantul acela de noapte, pentru că el e doar dezbrăcat de imagini.

suifiufiufiufiuufiuuuuuuuuu....fiiiiu-fiiiu....

mănâncă
nu, fac gălăgie
mănâncă
şi m-am spălat deja pe dinţi

şi ce dacă?
am auzit un muget de cal
şi ce dacă?
a dat din copitele lui fără potcoave. Auzi-l!
şi ce dacă?
mi-a mâncat iarba corpului

de ce mugeşte calul tău?

pentru ca vrea un dumnezeu al cailor.

...tristeţea mea metafizică este! Ea, din lugubrele ei tenebre, mă primejduieşte, încât nu-mi găsesc liniştea în mine, în proprii mei homunculi. Ocheane ce amar varsă răcoroase lacrimi pe palizi obraji sunt. Că-n mine, cu fiecare timp sacru, un câine moare, un câine cu colţi tociţi de atâta muşcat din ceea ce eu sunt. Un nenăscut zgârie interiorul pântecului ei, ca să iasă în lume, cu capul său de minotaur, ca să-şi târască a lui cruce... pentru a fi biciuit şi răstignit peste veacuri. Vorbirea mea devine inumană, iar ca un miel ţip, un gât ce horcăie doar, fiindcă sfărâmat i-a fost grumazul. Eu, cu trupul adormit ca un muritor, mă perind pe trotuare, agonizând... şi-n lumea ta, văd... văd, după atâta timp. Ce bine ca poţi tu scrijeli pe spatele meu un simţământ şi nu dai cu flagelatul bici al celor ce asudă dând, nimicindu-mi carnea. Îmi spun. Ce bine ca nu vei bea apa din cupa craniului meu, bucurându-te, nici vinul din graalul, femeia mea.

...

...eu sunt o rană ce sângele şi-l incheagă, în loc să-l dea ofrandă glasurilor fără de guri ce din pământuri urlă. Avortonii închipuiţi, morţii din pântecul iubitei mele, îmi strigă sămânţa, pentru ca toţi să devină apostoli, să lovească prostituata odată mântuită de Hristos. Ca viermii, la strigătul lor, ies din mine camioanele cu sămânţă. Rămân găurit, ca o perdea de la fereastra omenirii. Nu mai curg a sânge...