Evanghelia după matei

în gura mea sapi cu limba ta draglină
din mine arunci lopeţi de intestine
pereţii gurii mele se zdruncină cad obraji
se desprind măsele
fotografiezi prin mandibulă o scorbură de om
te vezi în ea ţi se preling în plete
şi mişună inele din sămânţă

scobeşti atât de tare încât dai de-o şiră
îmi scoţi de sub piele osul rotundul de bazin
priveşti prin golul lui te vezi crucificată
pilonii tăi sunt 3 fâşii din limbă
mă storci din intestine şi-ţi faci pământ
înfingi în lutu-mi coloana ce ai scos-o
din pielea-mi coşi un giulgiu din păr coroană faci
baţi plămânii cu femurii pân’ ce devin tăblie

te-ai îmbăiat cu sângele-mi
s-a închegheat şi te-a roşit
ţi-ai mângâiat sânii cu creierul din mine
azi stai acum pe şira mea din mine
mă văd din pieptul tău
îţi sunt al treilea sân
şi-mi cresc caişii

- te sărutasem cu imaginaţia -

Pântecul în care sta Matei

Ştiu, ai văzut în ochii mei numai ciucurii roz. Aceia pe care îi deteşti atât de mult. (Ce-o fi fost în mintea ta când ai imaginat asta? Căci eu am încercat să-mi închid pleoapele, însă nu avea niciun rost.) Şi tu mă vedeai oricum. Chiar dacă stăteam pitit deasupra pleoaplelor tale. Tu tot m-ai fi văzut, pentru că tu ai închipuirea trează şi lungă cât o autostradă cu 4 benzi. Aceea care a fost atât de aglomerată atunci când eu am ajuns aici. Şi pe deasupra am crezut că desagile roz au să-mi rumpă mâinile. (Tu ţi-ai şi închipuit cum arată un braţ de-al meu cu cartea spânzurând la periferia oaselor mâinii.) Ce sadic eşti uneori!! Ei, lasă... ca să nu-ţi fac pe plac am decis să scrâşnesc din dinţi şi să aduc, deşi printr-un efort maxim, desagile roz până la poarta cabanei roz, din scorbura roz în care locuieşti în dungi roz. Mi-ai deschis chiar tu poarta, îmi aduc aminte perfect. Ca o namilă te-ai năpustit asupra lor. Ţi-a venit să-ţi smulgi părul din cap însă, devenit roz între timp, când ai dat peste merindea împachetată în şerveţelele roz, în care mama ta roz înfăşase bucatele. (Mai ales că şi borcanul cu fund plat avea o dulceaţă roz...) Era preferata ta cândva... măcar astea mai ţine minte! te-ai înfuriat rău şi te-ai auncat în aşternuturile tale cu vacuţe roz. Recunoaşte! Ca un copil ai fost... Vreme de-o apocalipsă ai visat numai turme întregi de oi cu lână roz, însă n-ai vrut... (Las-o naibii!) Te-ai trezit şi-ai fugit afară, ai îngenunchiat pământul roz şi-ai ridicat ochii la cer. (În sfârşit ceva diferit!) Te puteam vedea şi eu aşa. Erai roz şi te uitai la mine roz, numai că ţie ţi se părea altfel. Ai avut premoniţii cu Isuşi roz, însă când a venit vremea să te întâlneşti cu Dumnezeu, eu mi l-am imaginat roz pentru tine. (...mais pardon! şi cu ciucuri din musteaţa lui Nietzsche...)

Niagară

E monoton să ai lângă tine un partener fără ton. Devii fără ton şi tu şi toate cele ce ajută la construirea atmosferei erotice. Patul va scârţâi pe acelaşi ton, cearşafurile vor fi tot aspre, ca nişte pânze pictate cu astre, iar pernele, cometele, vor fi monoton când sub ea, când sub el. Apoi totul va tăcea, iar cei doi tenori erotici vor sforăi ca pietrele.

Se aude cum apa le cade în cadă cu picurii ca nişte şpacluri ce vor rade sudoarea uscată, precum o dantelă, de pe trupurile lor. Sunt monotoni până şi picurii. Ostentativ, prosoapele pufos de monotone, urmăresc goliciunea lor şi deşertăciunea apei. El are păr pe piept, îşi spun. În el, ea numără câte ore mai are de aşteptat. E un păr aspru şi monoton de creţ. Mai creţ chiar decât părul ei pubian. Pe ea o încântă când el îşi încâlceşte mâinile între firele-i, căci aşa îl poate înghiţi cu sexul, apoi râde, în vreme ce sexul ei râgâie şi scuipă părul, sexul lunguieţ al bărbatului ei monoton. Ea iese de sub jetul de apă mai subţire, se şterge şi intră în pat. Pune sexul lui sub pernă şi adoarme.

Dmineaţa, ca de fiecare dată, visează că vinde în târg şosete tricotate din părul de pe piept al bărbatului ei monoton.

Ea hrăneşte acum cu sămânţa din sexul lui găinile ceţii de sub măsuţa ei din târg.

noapte

În noaptea aceasta dobândesc o stare ce nu zămisleşte roade pentru noapte. Deşi mi-am pus nările de noapte, picioarele şi sexul de noapte, tot mai adulmec cum ni se duce timpul.
Noi stăm. Stăm. Stăm din nou, ca să stăm. E trist, nu?
Nu e trist?
Nu e trist să vedem uraganele cu rochii de femei alergând
deasupra
printre
sub
căscatul nostru? Când ele nici n-au sex, nici picioare, nici nări. Voi, fiare!
Dar noi stăm... stăm aşa, cu nările de noapte puse. Stăm cu inima bărboasă în capetele de noapte, în patul de noapte cu oala de noapte sub el. Muşcăm. Muşcăm ceva şi stăm. Dar... Cât să mai îngăduim a fi penitenţii statului? Cât să mai zăbovim la umbra atâtor corole de arbori ai nopţii?
Eu gust tiicăiala din păretare şi …nu există momente în care să nu te contemplu… noapte... şi nu precum poţi contempla obligatoriu o obsesie, ci precum vânturile îşi gândesc bătaia peste crestele de noapte şi culmile de noapte, precum iubirea mea contemplă sirusul tău de noapte, codul tălpii tale de noapte, pe care-l imprimi nărilor mele de noapte corupte de oala de noapte. Dar mi-e suficientă o crăpătură în timp, pentru ca să fugă în braţele tale închipuite de mine şi mintea mea de noapte, robul tău…



Stau... uite aşa îmi imaginez un ceas de linişte şi noapte cu nările, picioarele şi sexul tău, îmi spui, un ceas de încercări şi sforţări de avortare a neantului în noapte prin sexul, piciooarele şi nările tale. De acum însă, îţi răspund, el nu mai poate fi croit precum vid, neantul acela de noapte, pentru că el e doar dezbrăcat de imagini.

suifiufiufiufiuufiuuuuuuuuu....fiiiiu-fiiiu....

mănâncă
nu, fac gălăgie
mănâncă
şi m-am spălat deja pe dinţi

şi ce dacă?
am auzit un muget de cal
şi ce dacă?
a dat din copitele lui fără potcoave. Auzi-l!
şi ce dacă?
mi-a mâncat iarba corpului

de ce mugeşte calul tău?

pentru ca vrea un dumnezeu al cailor.

...tristeţea mea metafizică este! Ea, din lugubrele ei tenebre, mă primejduieşte, încât nu-mi găsesc liniştea în mine, în proprii mei homunculi. Ocheane ce amar varsă răcoroase lacrimi pe palizi obraji sunt. Că-n mine, cu fiecare timp sacru, un câine moare, un câine cu colţi tociţi de atâta muşcat din ceea ce eu sunt. Un nenăscut zgârie interiorul pântecului ei, ca să iasă în lume, cu capul său de minotaur, ca să-şi târască a lui cruce... pentru a fi biciuit şi răstignit peste veacuri. Vorbirea mea devine inumană, iar ca un miel ţip, un gât ce horcăie doar, fiindcă sfărâmat i-a fost grumazul. Eu, cu trupul adormit ca un muritor, mă perind pe trotuare, agonizând... şi-n lumea ta, văd... văd, după atâta timp. Ce bine ca poţi tu scrijeli pe spatele meu un simţământ şi nu dai cu flagelatul bici al celor ce asudă dând, nimicindu-mi carnea. Îmi spun. Ce bine ca nu vei bea apa din cupa craniului meu, bucurându-te, nici vinul din graalul, femeia mea.

...

...eu sunt o rană ce sângele şi-l incheagă, în loc să-l dea ofrandă glasurilor fără de guri ce din pământuri urlă. Avortonii închipuiţi, morţii din pântecul iubitei mele, îmi strigă sămânţa, pentru ca toţi să devină apostoli, să lovească prostituata odată mântuită de Hristos. Ca viermii, la strigătul lor, ies din mine camioanele cu sămânţă. Rămân găurit, ca o perdea de la fereastra omenirii. Nu mai curg a sânge...