sâmbătă, 19 decembrie 2009

noapte


În noaptea aceasta dobândesc o stare ce nu zămisleşte roade pentru noapte. Deşi mi-am pus nările de noapte, picioarele şi sexul de noapte, tot mai adulmec cum ni se duce timpul.
Noi stăm. Stăm. Stăm din nou, ca să stăm. E trist, nu?
Nu e trist?
Nu e trist să vedem uraganele cu rochii de femei alergând
deasupra
printre
sub
căscatul nostru? Când ele nici n-au sex, nici picioare, nici nări. Voi, fiare!
Dar noi stăm... stăm aşa, cu nările de noapte puse. Stăm cu inima bărboasă în capetele de noapte, în patul de noapte cu oala de noapte sub el. Muşcăm. Muşcăm ceva şi stăm. Dar... Cât să mai îngăduim a fi penitenţii statului? Cât să mai zăbovim la umbra atâtor corole de arbori ai nopţii?
Eu gust tiicăiala din păretare şi …nu există momente în care să nu te contemplu… noapte... şi nu precum poţi contempla obligatoriu o obsesie, ci precum vânturile îşi gândesc bătaia peste crestele de noapte şi culmile de noapte, precum iubirea mea contemplă sirusul tău de noapte, codul tălpii tale de noapte, pe care-l imprimi nărilor mele de noapte corupte de oala de noapte. Dar mi-e suficientă o crăpătură în timp, pentru ca să fugă în braţele tale închipuite de mine şi mintea mea de noapte, robul tău…



Stau... uite aşa îmi imaginez un ceas de linişte şi noapte cu nările, picioarele şi sexul tău, îmi spui, un ceas de încercări şi sforţări de avortare a neantului în noapte prin sexul, piciooarele şi nările tale. De acum însă, îţi răspund, el nu mai poate fi croit precum vid, neantul acela de noapte, pentru că el e doar dezbrăcat de imagini.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu