...tristeţea mea metafizică este! Ea, din lugubrele ei tenebre, mă primejduieşte, încât nu-mi găsesc liniştea în mine, în proprii mei homunculi. Ocheane ce amar varsă răcoroase lacrimi pe palizi obraji sunt. Că-n mine, cu fiecare timp sacru, un câine moare, un câine cu colţi tociţi de atâta muşcat din ceea ce eu sunt. Un nenăscut zgârie interiorul pântecului ei, ca să iasă în lume, cu capul său de minotaur, ca să-şi târască a lui cruce... pentru a fi biciuit şi răstignit peste veacuri. Vorbirea mea devine inumană, iar ca un miel ţip, un gât ce horcăie doar, fiindcă sfărâmat i-a fost grumazul. Eu, cu trupul adormit ca un muritor, mă perind pe trotuare, agonizând... şi-n lumea ta, văd... văd, după atâta timp. Ce bine ca poţi tu scrijeli pe spatele meu un simţământ şi nu dai cu flagelatul bici al celor ce asudă dând, nimicindu-mi carnea. Îmi spun. Ce bine ca nu vei bea apa din cupa craniului meu, bucurându-te, nici vinul din graalul, femeia mea.

...

...eu sunt o rană ce sângele şi-l incheagă, în loc să-l dea ofrandă glasurilor fără de guri ce din pământuri urlă. Avortonii închipuiţi, morţii din pântecul iubitei mele, îmi strigă sămânţa, pentru ca toţi să devină apostoli, să lovească prostituata odată mântuită de Hristos. Ca viermii, la strigătul lor, ies din mine camioanele cu sămânţă. Rămân găurit, ca o perdea de la fereastra omenirii. Nu mai curg a sânge...