De dragoste cu timpul…

nu eşti tu femeia cu care voi cina timpul
urechile tale sunt două felii grose de lămâi
le ling când mi-e greaţă de fericire
ori nu încetez a-mi stoarce coşul din vârful nasului
pentru a picta răsărit
gândurile ţi se imprimă pe vârful meu de limbă
care le vorbeşte precum o lapoviţă de puroi

nu nu eşti tu iubita ce aleargă pe coastele mele
cu goana în vânt
ţesută greu precum o catedrală eşti
mă legi să şed în faţa timpului
el şade la fel de livid înaintea mea
şi-şi muşcă vulpav dintre coapse

te laşi străpunsă doar de el
îţi depărtezi picioarele numai în faţa lui
sexul tău a fost rebotezat cu zile ore şi secunde
sexul tău a devenit un ceasornic englez
şi-o cană de ceai negru cu lapte de timp

eu sunt o canapea barocă în trei tălpi

te joci prin părul meu cu degetele lungi ale Virginiei Woolf
îţi scrii textele pe firele mele subţiri de păr
încât la fiecare vârf ajunge să atârne
câte un volum cu textul tău
sunt atât de grele cuvintele scrise
încât îmi dezpieliţează capul
umerii pieptul coapsele şi gleznele
până ce rămân o ţesătură de oase
îmbinate cu bucle de aer
pielea de pe mine trasă cade peste volumele tale
cu pasta vineţie a pixului coşi un sac de piele de bărbat
legi gura sacului cu sexul meu prelung
şi mergi
treci de păr
treci de carne
mergi atât până când cuvintele să devină pietre

pe degetele vineţii ale Virginiei Woolf
curgi sacul de piele ros
din care ies colţuri de pietre

Bărbatul cu irişi negri

eram bărbat când
vărsasem cana de cafea pe giulgiul alb al mesei
şi tot bărbat eram când
ea s-a prelins şi-a devenit hartă
cu braţele şi bărbia ta
de zor mi-am scos din plasă
târnăcoape şi funii
să încep să-i sap în moale
şi-n bărbia cafenie

pământul de cafea
începuse să se strângă de durere
cu prima lovitură de târnăcop
i-am înfipt în margini pilonii christici
pe care i-am legat cu funii de limbă
ca să nu mă înghită
să mă ridic deasupra ei
cu nările am inspirat adânc
până ce-am inhalat cristalele de zahăr
şi-am modelat în golul lor ideea de coastă lipsă
din trupul lui Hristos

din coasta lui au răsărit căni roşii de nescafe
ce serveau porţii egale de aburi

Geneza pivirii

în ochiul meu stâng era închis desigur
în cel drept întrucât
la fiecare miez de noapte întrucât spărgea coaja ochiului
şi ieşea în lume singur
rămânea ochiul stâng gol
din celălalt se auzeau rotundele sforăituri ale lui desigur
visa cum cu d-ul ca o paletă fusese campion mondial la tenis de masă
când întrucât începuse să frecventeze bordelurile
de fiecare dată când se întorcea acasă
ca un strigoi în cufărul lui
rupea d-ul din desigur şi-l molesta
rupându-i himenul
modelând din vocalele lui o coapsă şi un sân.

la fiecare sfârşit de zi desigur
în ochiul lui năştea ochii lui întrucât
dintr-un sân şi-o coapsă

abia aştept să se zărească un soare brun
ca să-mi întind pielea albicioasă la uscat să fie brună
să joc şotron cu sperietorile din lan
în adidasul lor să-mi înfund piciorul
să cânte dude negre să crească negrii muguri
piciorul să se-afunde în afund şi până-n Tartar
să schelălăie Hades de ciudă că am şosete negre
imprimate cu Persefona
cununi din muguri şi spice brune să-mi facă bruna Demetra
ciudoasă pe Persefona că nu-i mai e fecioară
ci că întinsă şade pe şoseta mea cu gura deschisă de extaz


să se zărească negrul soare de atunci
eu să stau pe pielea-mi neagră la uscat
între coapsele korei şi Persefona


şosetele să-mi fie brune

Aşteptându-o pe Godette

În colţul acela mă pitulesc, e frig şi multă igrasie, iar pletele mele sunt plouate de pânzele păianjenilor, Că se dărâmă lumea din temelii şi Adamii îşi ocupă locurile, iar eu tot acolo rămân aşteptându-te, aşteptându-o pe Godette a mea.
Cărţile ce le ţin pe genunchii osificaţi de atâta aşteptare, au paginile îngălbenite acum, abia că se mai pot distinge rândurile cernelei de tipar, că eu tot acolo stau aşteptându-te, aşteptându-o pe Godette a mea, Angoasa mă mistuie şi dacă lacrimile îmi mai pot curge, în vreo două, trei secole se vor evapora, doar pentru că cineva a descoperit asta, şi doar pentru că eu tot acolo sunt, aşteptându-te, aşteptându-o pe Godette a mea.
Sunt Abel ce din pământ îşi ascute glasul de sânge pentru a fi strigat, sunt Moise ce te strigă din pustie ca apele să le desparţi, sunt Solomon, sunt Hristosul bătut în lemnul unei cruci - suntem noi şi frig ne este, căci igrasia ne roade până la os, căci noi tot acolo stăm, aşteptându-o tot pe Godette a noastră.
Nu mai am fălci, chiar ficatul mi-a fost înşfăcat de corbi şi părul de pe umeri azi mi-a căzut pe carte, sprâncenele-mi sunt scări pe care doar furnicile le mai urcă, iar găuri am în chip, Scheletul nu mă doare, urina de mult n-o mai simt, că noi tot acolo stăm aşteptându-te, aşteptându-o pe Godette a noastră, Pe când încă mai aveam ochii, printr-un singur colţ, am văzut cum vrabia îmi fură sexul şi cum din pântecul mamei un cuib îşi face, Apoi, am mirosit în jurul meu ouăle clocite şi sparte ale femeilor ce avortaseră, atunci când încă mai aveam nasul. Azi, nările mele sunt implozii în cosmos, iar gura nu-mi mai vorbeste.
Noi nu mai suntem de mult în timpul oamenilor, însă tot acolo stăm aşteptandu-te, aşteptându-o pe Godette a noastră. Pielea, pe care abia o mai pot imagina, zgribulită ne este, de-mi cutremură imaginaţia, că noi tot acolo suntem aşteptându-te, aşteptându-o pe Godette a noastră.

Ţi-aş spune orice căci în capul...

meu se plimbă o coloană de adidaşi de porc afumat, Poate şi din cauză că astăzi am fost în împărăţia sniţelelor, Sau mai ştii, Cert este că Eu pot să-ţi spun cum păsările, care au gustat din firmiturile de şnitel pentru că m-au însoţit, guiţă, Cum de asemenea îţi pot spune că penajul lor s-a transformat în şoric, Aceste păsări au devenit o halcă de carne, cu măduvă şi oase ce împung şi nu mai şed pe ram şi nu-şi mai fac cuiburi, Ci trăiesc în lumea lor proprie, pe care şi-o construiesc cu mirosul şi dejecţiile trupurilor lor de porc, Au un miros pestilenţial atunci când mor, când sunt despicaţi, când maţelor le este ras interiorul, trăiesc şi îşi adulmecă fumul atunci când carnea li se afumă.
Zborul le este încrederea într-un zeu care s-a împerecheat c-o pământeană, Şi ce dacă, Zeii nu are voie, însă, o dată pe lună, dau câte un ou roşu, Culmea, din care nu se ivesc alţi porci, însă din care se scurge roşul din buzele pictate ale femeilor, Dintr-unul eu am făcut ieri maioneză, A ieşit roşie foc şi cu gust de porc, şi-am întrebat oglinda de maioneză, că, deh, mi-am permis: cine sunt ei, adidaşii cei afumaţi, Plictisit, dat pe sub nări cu maioneza roşie, Zeul a zis : adidaşii e lumea, Căci porcii nu mai ştie să fie păsări nici atunci când ouă.