estoy muriendo
mujeres después de mí
son piedras

estoy muriendo
mujeres son eschaleras
piedras son pasos

estoy muriendo
bajo las eschaleras
subo los pasos

mueren pasos
mueren eschaleras

O singură idee le mai rămase oamenilor. Una care să nu fie a morților, ci a lor. Fără să poată fi revendicată. Fără să fie impregnată cu mirodenii funerare.
nu e mai bine așa?, întreabă Boaz. Câtă vreme privește depărtarea, se scobește în nara stângă.
normal că e mai bine, își răspunde.
vezi, știam că, dacă așteptăm, în cele din urmă, va renunța la sclifoseală și va veni.
dam, acu trebuie doar să săpăm bine și s-o îngropăm. să fie a noastră.
s-o îngropăm? cum? abia am reușit să facem rost de ea, iar tu vrei s-o îngropăm? nu, refuz să fiu de acord.
marea trimite un val, prelungit până sub tălpile lui Boaz.
dacă o îngropăm, morții o vor zgâria, până când o vor face a lor. ori noi tocmai asta vrem să evităm. nu-i așa?
așa-i, însă unde o ascundem? unde o păstrăm?, întreabă Boaz sărind când pe un picior, când pe celălalt din pricina fierbintelui nisip.
știu eu o găoace în care s-ar putea cuibări. acolo ar putea fi ocrotită de moarte. că orice este e al ei, în cele din urmă. nașterea oricărui prunc pentru ea nu-i o sfidare, cât o provocare prin care ajunge să se joace ea cu ea.
o vom proteja de orice urmă de moarte, adaugă Boaz încălțând perechea de bocanci muștarii, la care ajunse în sfârșit. Auzi, dar unde e găoacea? în cântatul cocoșului? în visul câinilor? unde poate fi ea ferită de moarte? (nedumerit) ieri am încercat s-o ascund în pancreas. Însă moartea, ciugulind panceasul, o descoperise. mai-mai c-o murea dacă nu eram atent. (revoltat brusc) și tu stăteai tăcut și priveai cum ne moare, fără să schelălăi nițel ori să îndruji un sunet care să-mi atragă atenția că suntem pe cale să ne prăpădim. (disperat) și ce ne făceam dacă murea?

marea devine înspumată.
liniștește-te. tocmai ți-ai luat vaccinul.
dacă muream, acu nu-mi mai aduceai aminte de vaccin. nu-mi mai puteai aduce aminte de nimic. încât muream și deveneam un glob de beton al nimănui și al tuturor, însă etern al morții. (începe să pășească, ridicând umerii ostentativ) numai tu știi cât detest moartea. e la fiecare colț. mă pândește din toate privirile, din toate unghiurile. până și-n golul potcoavei de cal și-a făcut culcuș. În golul păpădiilor, în ugerele vacilor, între coarnele țapilor. în pubele de gunoi. în cârpitura șosetelor. în antricotul de porc. până și în tine s-a cuibărit moartea.
marea trimite un val violent
și în tine văd cuibărită moartea. de aceea n-am încredere în tine. tu n-ai s-o ascunzi bine. vrei doar s-o tupilești, apoi să te tupilești la rându-ți, ca s-o înfuleci canibalistic.
nervos, Boaz se împiedică. cade pe mâna dreaptă, fracturându-și umărul. șiroaie de sânge cad pe nisip din fractura deschisă. marea agitată, încearcă să spele petele, însă devine instant purpurie. ridicându-se, de parcă nimic nu s-ar fi petrecut, Boaz continuă să pășească nestingherit și nederanjat de brațul drept, ce i zbate în toate direcțiile.
nu avem încredere. de aceea moartea deconspiră tot. dacă tu te-ai încrede în mie și eu m-aș încrede în tine, am birui înaintea morții. am face o sferă goală în interior, ce-i drept, în care am putea-o ascunde liniștiți.
nu-ți dai seama că din moment ce moartea e în mine, și moartea e în tine, noi am crea o sferă a morții care ar ajunge s-o devoreze pe ea, de vreme ce ne-ar termina de devorat?
ar fi protejată. doar ea e imună la moarte. am muri doar noi, însă ea ar continua să fie.
Boaz cade și-și fracturează șoldul drept. sângele îi sare din trup, colorând purpuriu cerul.
n-ar mai fi nici ea, pt că n-ar mai avea cine s-o conștientizeze.
cine s-o închipuie, vrei să spui.
da, cine s-o închipuie.
din buricul lui Boaz țâșnește un cordon lung, ce se îndreaptă înspre el.
nu mă privi cu ochiul tău gol. nu mă mai închipui. haide să murim și basta.
mâna și piciorul din partea stângă a trupului se fracturează. sângele scurs din trupul lui Boaz, pigmentează purpuriu nisipul. cordonul se lipește de creierul lui precum o ventuză.


ai uitat bocancii!

Abia te văd. (tuse groasă) tu vezi ceva?
te văd și te aud de undeva departe.
și cum arăt? eu nu văd. cum sunt? (disperat) cum sunt? (urlă) cum sunt?
ești negru. negru ca nopțile în care luna lipsește.
dar stele? stele n-am?
stele n-ai. un singur punct scânteietor
și ce face punctul acela?
nimic. stă!
cum stă?
stă fix.
(șoptește) deci, nu se mișcă.

tăcere
de ce nuanță mi-e negrul?
(bufnitură puternică)
(enervat) ai putea să-ți ții fliscul, măcar un moment? să taci cât o scânteie?
tăcere
(se aude un plâns gutural)
ce faci?
plâng!
de ce plângi?
arăt rău?
ca un bivol negru.
tăcere
(plescăit)
mă minți! n-am gust negru...
poate ești doar bivol... (râs încet) de când negrul are gust? se vede că întunericul nu-ți prea face bine. mai lipsește să-mi spui că lumina are gust de jeleu. cum poate negrul să aibă gust?
are!
a ce?
a gol. (tăcere) când vezi cât sunt de negru, nu mă vezi gol?
nu!
n-ai impresia c-ai putea intra în mine?
nu!
(tăcere) și nici n-aș vrea!
păcat.
și păcatul e negru. și-n păcat poți intra. și-n mine.
nu! nici cu păcatul, nici cu tine.
păcat!
de ce nu intri tu în mine?
nu!
nu?
nu!
(sunet de patent căzut) ar fi mai ușor.
eu sunt prea mare. (tăcere) sunt prea gol. mai auzi?
puțin. ești îndepărtat. nici n-ai putea intra în mine. întunericul niciodată nu intră în lumină. niciodată! (revoltat) niciodată! (trosnitură)
deci, trebuie să facem ceva.
cu desăvârșire trebuie să facem ceva.
nu se poate altfel!
(nervos) tu trebuie să intri în mine. tu! e inuman să fiu eu cel nevoit să mă mișc.
nimic nu e inuman, totul e uman! vederea, nevederea, auzul, neauzul, gura... și negura...
nu. nu. eu sunt gol. eu sunt inuman.
dar admiți că mă auzi.
nu. nu admit! mi te închipui. atât!
închipuirea e mai umană decât șlapii tăi cu găurele!
nu! închipuirea e goală ca... (cineva care scuipă) nu mai știu. n-am văzut de mult. am uitat lucrurile. am uitat, pentru că sunt inuman! (plâns)
draci, ești mai uman decât îți poți închipui!
(apatic) nu, sunt gol. sunt doar întuneric.
dar admiți că vorbești.
poate doar îmi închipui. nu vezi că e ceață până la dumnezeu?
(plâns)
ce faci?
plâng!
de ce?
am o slăbiciune.
îmi faci poftă!
(cască) vreau să dorm.acum.
bine.
să nu mă învelești cu pătura aia neagră. mă faci să mi te închipui. mă faci să-mi fie frică.îmi amintești de mama (tuse gravă)
stinge-te acum.


autopsistul lasă din mână bisturiul. vrea să apuce ciocănelul metalic, însă capătul lui gros cade pe gresie. se apleacă după el, ușor iritat de situație.
oricum e ceață până la dumnezeu

bunica desfacă porumb în covata roşie
mănâncă! e fiert?
e bine pătruns, deşi mă scârbeşte pieliţa asta de maţ
cu mâini mari apucă ştiuleţii de pe care smulge boabele
ele cad în surdină, izbindu-se de pereţii covăţii
Bueh, eu nu pot mânca pieliţa asta! Mă îngreţoşează până la ultima măruntaie
Ehe, dacă prindeai vremea noastră, mâncai şi părul ars al porcului!, zice privindu-mă
Aruncă cu coceanul în pisica flămândă şi dungată.
Nici măcar ea nu poate mânca pieliţa asta, zic
Să nu crezi. Stomacul lor ar digera până şi omul. deadeadea! Asta mi se trage din cauza cărţilor, pe care le citeşti. Prea multe! Ce-i aia să citeşti?
Nu-i minic, zic apucând un colţ de pâine aburind. Ce ştii tu?
se opreşte din desfăcat pentru o clipă. Nimic, asta urma să spui, nu?
Nu chiar, zic moflăind. Dar să ştii că pieliţa asta tot dezgustătoare e
Păstreaz-o pentru mine, atunci. Se reapucă de lucru, după ce asvârle cu coceanul în pisica dungată. Tu crezi că în cărţi se afirmă adevăruri? Numai prostii. Ăştia care scriu îţi împuie capul cu porcării, apoi îşi pun rafta la jăb, şi duşi sunt. Se spală pe mâini, zice ridicând tonul.
Nu-i chiar aşa! Unii chiar sunt înţelepţi, zic punând capul în pământ.
Pe dracu, ptiu. Aş vrea eu să am un scriitor dintr-acela în faţa ochilor. Să vezi ce şmotruială îi trag, de uită şi ziua înţeleaptă în care l-a trântit mă-sa în lume!
Hahahah, aş vrea s-o văd şi pe asta! Să văd cum inviţi tu un scriitor la cafea şi cum îi pui laţul de gât, ca să-l poţi şmotrui, după cum zici.
Boabele cad din ce în ce mai apăsat
Se opreşte ca să ia un alt ştiulete din sac. Mâna albă iese de sub mâneca groasă a bluzei. Se vede urma unei tăieturi. Da’ cin’ dracu a zis că-l invit la cafea? ptiu, satană, zice către pisică. Pun mâna pe el şi-i fac de petrecanie. Nu mă complic eu cu laţuri, cu cafele sau ştiu io. Vezi, acelea sunt mişcări de prin cărţi. Mă priveşte fix. Eu zic să le dai drecu, unde li-i locul, şi să te apuci de trebi mai serioase. Că cititul, vânare de vânt! Se apucă să desfece.
Abia mă aud de boabele ce se izbesc în covată
Ei, nu-i chiar aşa. A citi înseamnă a cunoaşte şi alte tipuri de pomi, de frunze, de grăunţe. Tipuri care cresc în mintea scriitorului. Tipuri de care te îndrăgosteşti şi, pe vecie, rămâi fascinat. Asta e. Că poţi gusta închipuit din pomul descris de mine, însă nu-l poţi avea, nu-l poţi tu curăţa de viermi şi nu-i poţi tu număra frunzele care cad
Se opreşte brusc, uitându-se în covată. Pi, atunci la ce hasnă să mai guşti? De ce să-ţi chinui pofta, dacă mărul cela nu poate fi digerat cu stomacul tău? E mai bine când mănânci. Măcar ai motiv să-ţi pui rectul în funcţiune, zice rânjind
Apucând un cuţit lat, dar să ştii că şi cu creierul se poate mânca. Chiar şi rectul poate fi pus la treabă! Că grăunţele închipuite de-un scriitor se pot consuma cu stomacul creierului
Nah, pân’ aci! Deja o iei pe cărări. mUnde s-a mai pomenit un creier cu stomac? Scriitorii ăştia, zice asudând, ar trebui topiţi şi făcuţi sopon. Că dacă nu era virusul ăsta de ficţionalitate, sigur Eva nu-şi închipuia că muşcă oarişce în loc de măr
Păi, asta de unde o mai ştii? zic tăindu-mă la încheietura mâinii stângi.
De unde? De unde? Din cărţile cetite de tine, de unde altundeva? Crezi că-mi trec eu viaţa şezând pup şi cetind, fără să ies să fac treabă? Fără să-mi umplu plămânele cu miros proaspăt de defecaţie? Ascultă, zice împingând sacul cu stiuleţi dinaintea picioarelor. Unde nu miroase a rahat, acolo nu este viaţă!
Zic, aşteptând sângele să-mi ţăşnească din venă, adică în literatură nu miroase a rahat?
Evident că nu, zice ameninţându-mă cu ştiuletele! Dar ai dreptate, nici eu n-aş mânca pieliţa aceea, zice continuând desfăcatul.
…şi nici pisica, zic, apucându-mă şi eu de desfăcat

ei celebrează viaţa
frământând pământul cu tălpile
părul capului pubisului si subţiorilor le este zburlit
si umed
sudori le curg pe coaste în jos de-a valma
pe coapse şi gambe arcuite
ei celebrează viaţa
tăbăcind pământul cu umezeala părului
sudoarea pielii
când dumnezeu e deranjat îi prinde de păr
şi celebrează viaţa
el suflă peste sudorile lor un tiv
de obicei nu-i place umezeala
de mic îi este frică să nu intre la apă
în fiecare zi probează chiloţii divini
din pielea capului pubisului şi subţiorilor zburlită
şi umedă
cu tălpile frământând pământul
ei celebrează viaţa

te temi să faci dragoste cu mine
să nu rămâi în sexul ud şi scobit
cu care să mesteci draperia roşie
a mamei
te temi să faci dragoste cu mine
să nu mă înghiţi de plăcere
să nu mă faci vreun făt de-al tău
când coarne am de ţap
şi nuci pe şira de spinare
te temi să faci dragoste cu mine
de parcă ţi-aş ieşi dintre cărnuri
de parcă te-aş dinamita
de parcă n-aş deveni draperia roşie
a mamei
rânjesc cu gura spartă
scobită şi udă
şi uit
mă tem
mă tem să fac dragoste eu cu mine

mâine am să te omor între vele
am să-mi scurtez din vene ca să fiu femeie
ca să cunosc cum să clădesc din tine un templu
ca să mă ştiu ruga la căpătâiul tău de doc apoi
vin odată cu sfârşitul lumii
să nu te doară mâine că mă sărbătoreşti
să nu simţi cum din tălpi încep să rod
să mă întâlnesc cu tine la jumătate de mers
cu părul negru şi haine de pământ cu mâneci de limbă
şi poate chiar de aceea nu ştiu să vorbesc
poate chiar de aceea au să-mi crească vele
poate chiar de aceea am să te omor mâine
pentru că sunt deja un templu